Ca impresie generală, romanul m‑a cam dezamăgit; lipsesc aproape complet referirile la societatea umană din secolul 22, în afară de faptul că există deja colonii pe Mercur, Lună, Ganimede, Titan şi Triton, ai căror reprezentanți se reunesc într‑un comitet de urgență la descoperirea falsului asteroid. Caracterizarea personajelor e și ea în general ignorată, schițată doar în linii mari, minimul necesar pentru a funcționa în cadrul poveștii – ceva destul de caracteristic pentru Clarke. Așa cum am citit undeva, romanul e scris mai mult ca un documentar despre explorarea lui Rama. Din păcate expediția nu are nici pe departe rezultatele scontate. În ciuda speculațiilor proprii și ale oamenilor de știință, fenomenele întâlnite rămân misterioase, fără o explicație sau un scop clar. Succesiunea lor pare astfel artificială, forțată, și nu adaugă deloc la valoarea poveștii. Într‑un fel m‑am simțit ca în O lume dispărută a lui Arthur Conan Doyle într‑un decor mai futurist.
Totuși, meritele romanului stau mai puțin în realizarea literară, cât în forța de anticipație și în conceperea realistă a unei megastructuri de origine extraterestră. Astfel, „Paza Spațială” descrisă în roman pentru detectarea și apărarea de asteroizii periculoși pentru Pământ a devenit în urmă cu câțiva ani realitate sub forma proiectului Spaceguard. Poate cea mai importantă idee de reținut din roman este că, chiar dacă vom întâlni alte inteligențe extraterestre în Univers, înțelegerea și comunicarea cu ele poate fi imposibilă; o concepție poate mai aproape de realitate decât optimismul nenumăratelor filme și romane care iau ca de la sine înțeles existența unui translator universal.
Post a Comment