Chuck Palahniuk - Fight Club

Am văzut pentru prima oară filmul Fight Club cu mulți ani în urmă, pe când eram încă în liceu și chiar am chiulit de la o plicticoasă oră de germană pentru asta. E puțin spus că am fost profund impresionat de film și e destul de clar că nu am fost singurul; filmul a devenit o mișcare de cult și e suficient de cunoscut și acum, un deceniu mai târziu, ceea nu se poate spune despre majoritatea celorlalte producții de sfârșit de secol XX. Citind cartea de curând, am fost frapat de cât de bine a fost respectată acțiunea și spiritul cărții în ecranizare, cu excepția unor modificări marginale pentru a înmuia unele replici care altfel ar fi dus la interzicerea filmului în State.

Evident e greu să fii surprins de poveste în aceste condiții, dar asta n-o face mai puțin interesantă. Ba mai mult, odată ce cunoști marea revelație te poți concentra mai mult asupra detaliilor de finețe. Și sunt destul de multe, fraze și imagini care apar și dispar brusc de-a lungul romanului, cu niște fulgerări de lumină pe care doar puțini le pot discerne în griul lumii din jur. Sau ca scenele de filme porno strecurate de Tyler la schimbarea benzilor unor filme inocente de familie. Cartea e scurtă, scrisă într-un stil concis și furibund, dar asta e mai degrabă un avantaj, pentru a face mai ușor legătura între indiciile prezente încă de la început (I know this because Tyler knows this); frazele ard de luciditate, atât de clară și dură, că devine imposibil de contestat (You do the little job you're trained to do. Pull a lever. Push a button. You don't understand any of it, and then you just die.).

Comparația pe care urmează să o fac va suna poate extrem de ciudat, dar Fight Club vorbește în esență despre aceleași probleme umane ca și Noaptea de Sânziene a lui Mircea Eliade: relația dintre om și istorie în lumea modernă. Însă în timp ce Ștefan avea avantajul credinței creștine și al filozofiei, punând iubirea în fața terorii istoriei, personajul fără nume al lui Palahniuk – căci el nu-și dă niciodată numele real la grupurile de asistență – trebuie să pornească de la zero și singura cale pe care o descoperă sub tutelajul lui Tyler este distrugerea de sine și revolta împotriva unei lumi străine, împotriva istoriei care apasă asupra oamenilor cu greutatea deciziilor tuturor celor dinaintea noastră, la care noi nu am contribuit cu nimic, dar pe care trebuie să le acceptăm fără drept de apel (We wanted to blast the world free of history). Acum, în mijlocul unei veritabile crize financiare, poate mai bine ca altădată putem resimți un impuls similar, care se revarsă pe străzi în mișcări de genul Occupy Wall Street.

Fight Club e în fond revenirea la cea mai primitivă formă de spiritualitate umană: ceata masculină de vânători, înfruntând pericole neprevăzute ca egali, uneori cu mâinile goale; Männerbund-ul care a jucat un rol central și în nazism. Cu numeroase elemente de societate secretă – interdicția de a-l menționa, semnele distinctive, inițierea prin „sărutul lui Tyler” care mi-a adus aminte încă din film de încercarea gom-jabbar-ului din Dune, procesul draconic de recrutare al membrilor – se răspândește cu furie, oferind participanților sentimentul de „real” pe care viețile lor banale și programate l-au pierdut de mult.

"We are the middle children of history, raised by television to believe that someday we'll be millionaires and movie stars and rock stars, but we won't. And we're just learning this fact," Tyler said. "So don't fuck with us."

Multe pasaje se ocupă de problema identității umane și de relația cu divinitatea. Una din definițiile care mi-au atras atenția e făcută într-o via negativa, o metodă care, în loc să enumere atributele conceptului descris, arată ce nu este acela, și care e utilizată în general în teologie: ...you're not how much money you've got in the bank. You're not your job. You're not your family, and you're not who you tell yourself.... You're not your name.... You're not your problems.... You're not your age.... You are not your hopes.

Totuși, în final mașinăria de distrugere pusă în mișcare de narator și Tyler eșuează, paradoxal tocmai din cauza unei femei, din cauza sentimentelor pe care naratorul le descoperă față de Marla. Probabil un semn că fiecare impuls distructiv trebuie să se oprească la un moment dat și să lase loc reconstrucției, așa cum după orice creație trebuie să faci o pauză de reevaluare. Și pentru a adăuga și mai multă ambiguitate, finalul rămâne deschis, cu o – mică – posibilitate ca Tyler să reapară într-o continuare. Să sperăm că Jack nu va mai suferi de insomnie de acum încolo...

"You have a class of young strong men and women, and they want to give their lives to something. Advertising has these people chasing cars and clothes they don't need. Generations have been working in jobs they hate, just so they can buy what they don't really need. We don't have a great war in our generation, or a great depression, but we do, we have a great war of the spirit. We have a great revolution against the culture. The great depression is our lives. We have a spiritual depression. We have to show these men and women freedom by enslaving them, and show them courage by frightening them."