Edgar Rice Burroughs - A Princess of Mars

Trebuie să mărturisesc că, deși e considerat un clasic al genului, romanul de față m‑a lăsat rece de la primele pagini. Ba chiar l‑am abandonat după un capitol; am revenit la el de‑abia când am dat de o carte și mai greu de digerat (de Philip K. Dick, evident). De data asta am rezistat până la sfârșit, doar pentru ca prima impresie să‑mi fie confirmată din plin. Acțiunea s‑ar putea să vă fie cunoscută în mare, fie din carte, fie din diversele variante de ecranizare: John Carter, un veteran al Războiului Civil American, ajunge în Arizona în căutarea aurului, când partenerul lui e ucis de un trib de indieni. După ce salvează corpul acestuia dintre ei, Carter se refugiază într‑o peșteră, de unde e transportat ca prin magie pe suprafața lui Marte – sau Barsoom, așa cum e cunoscută de localnici. Capturat de Marțienii Verzi, se remarcă printre ei ca războinic și devine protectorul și pretendentul frumoasei Dejas Thoris din rasa Marțienilor Roșii, prințesă a orașului-stat Helium.

Cartea e o combinație eclectică de elemente care acum ar fi disputate de genurile science-fiction și fantasy – de înțeles pentru perioada din care provine. Burroughs are în repertoriu destule explicații științifice plauzibile: gravitația scăzută de pe Marte, care‑i conferă eroului puteri aproape supranaturale (deși amploarea salturilor lui e compatibilă mai degrabă cu Luna decât cu Planeta Roșie), cei doi sateliți (prea luminoși în roman pentru dimensiunile lor reale, iar văzut de pe suprafața planetei Phobos răsare la vest, ceea ce din câte țin minte nu e descris corect în roman), faptul că John Carter trebuie să învețe limba băștinașilor, descrierile vegetației și animalelor locale, cum ar fi faptul că noi-născuții Marțienilor Verzi au capul proporțional mai mare decât adulții, la fel ca în cazul oamenilor. Romanul introduce multe idei care răspândesc mai târziu în literatura SF: automate care pregătesc mâncare, călătorii interplanetare și sateliți artificiali, terraformarea pentru a supraviețui ecosferei în declin, care trebuie menținută la un nivel suportabil cu fabrici atmosferice sofisticate și sistemul de canale marțiene. Probabil de aceea întâlnim referiri la Barsoom în romane SF moderne, ca Steaua Pandorei.

Totuși, autorul cade destul de repede în capcana explicațiilor facile sau pur și simplu fanteziste acolo unde nu are alte resurse: de la călătoria instantanee către Marte la materiale cu proprietăți aproape magice (radium‑ul folosit în gloanțe pentru că explodează la lumină, a opta rază care are proprietăți anti‑gravitație și a noua rază care e o sursă inepuizabilă de energie), la ignorarea legilor biologice astfel încât John poate avea un ou/copil cu prințesa, deși cu doar câteva pagini mai înainte era remarcată diferența între organele lor interne, sau ouăle Marțienilor Verzi care, odată depuse, cresc de unele singure, fără acces la nutrienți. A, și să nu uităm telepatia, care apare și dispare la momentele cele mai convenabile pentru a‑l scăpa pe John în situațiile mai complicate.

În afară de latura oarecum științifică, romanul mustește din păcate de clișee și de personaje lipsite de adâncime. Triburile războinice sunt în mod necesar sălbatice, înapoiate, violente, crude, lipsite de compasiune, în esență „rele”, în timp ce cei care controlează tehnologia sunt nobili, miloși, „buni”. La acest nivel romanul e aproape o justificare a războiului de exterminare dus de coloniștii americani împotriva băștinașilor amerindieni. Femeia e obiect de atracție erotică sau face toate treburile casnice, eroul învinge toate obstacolele din cale fără măcar să obosească pentru a obține în final și trofeul, prințesa – o poveste demnă de un blockbuster hollywoodian. Iar, pentru un roman care se vrea de aventură, scenele de luptă sunt de o scurtețe spartană. Spre final autorul are nevoie doar de un paragraf, ceva mai mult de o frază, pentru a puncta victoria lui Carter asupra adversarului neinspirat să ridice mâna asupra personajului principal.

And so, in silence, we walked the surface of a dying world, but in the breast of one of us at least had been born that which is ever oldest, yet ever new.

A Princess of Mars îmi amintește de poveștile fantastice medievale ale oamenilor care au călătorit către Lună într‑un balon, sau de faimoasele Călătorii ale lui Gulliver – deși orice comparație e clar defavorabilă lui Burroughs. „Călătoriile” au de partea lor un scris inteligent și satira fină a lui Jonathan Swift, în timp ce Prințesa marțiană oferă un ritm egal și previzibil, idei interesante, dar deloc dezvoltate, și în final nu spune nimic demn de reținut.