Giuseppe Tomasi di Lampedusa - Ghepardul

În a doua jumătate a secolului 19 Europa e cuprinsă de febra revoluției și aceasta nu ocolește nici micul regat al Siciliei, indiferent la lumea exterioară, așteptându‑și izbăvirea sub soarele arzător al verilor mediteraneene, și nici pe nobilul Don Fabrizio Corbera, principele de Salina, în ciuda așteptărilor acestuia că viața va continua neschimbată sub noul regim. Amenințat de erodarea lentă a averii și incapabil să se adapteze la noua stare de fapt la fel de repede ca noii întreprinzători, el se vede nevoit să negocieze logodna nepotului și protejatului său, Tancredi, cu frumoasa, dar mai ales bogata, fiică a primarului de Donnafugata, don Calogero, o alianță politică deghizată într‑o poveste de dragoste efemeră.

Iubirea. Sigur, iubirea. Foc și flăcări pentru un an, cenușă pentru treizeci. Știa el ce însemna iubirea...

Întregul roman e străbătut de procese de tranziție care se manifestă de la nivelul mic și personal la cel global. Pentru întreaga Italie a însemnat trecerea de la numeroasele state independente și fărâmițate la o singură națiune, renunțarea la monarhie și trecerea la reprezentativitate. Pentru ducele de Salina pe de altă parte, posesorul blazonului cu ghepard care‑și face apariția regulat de‑a lungul cărții, romanul descrie decăderea înceată, la început imperceptibilă, din poziția socială și de la apogeul forței fizice și intelectuale spre inevitabila moarte, încheindu‑se cu soarta moștenitorilor lui. Romanul este astfel atât o cronică socială, cât mai ales una familială. Mi‑a adus aminte vag de Casa Buddenbrook a lui Thomas Mann – vag pentru că ceea ce mai rețin din Casa Buddenbrook e tare incert după ani buni de la lectură – deși acțiunea din Ghepardul e mai scurtă și mai puțin complexă.

Pe latura socială sunt ușor de recunoscut, mai ales pentru noi românii, multe elemente care au marcat recentele transformări din propria noastră istorie, la și de la comunism. O elită înlocuiește pe alta, fiecare mai lacomă și dornică de câștig, cu mai puțin scrupule decât cea dinaintea ei, după principiul bine‑cunoscut: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica. Alegerile de la Donnafugata, referendumul prin care Sicilia își cere aderarea la noul stat italian, sunt extrem de relevante în acest sens: deși rezultatul este un Da unanim, o conversație ulterioară între don Fabrizio și don Ciccio Tumeo dezvăluie adevărul, măsluirea voturilor care răpește încă din primul moment al noii republici dreptul la liberă exprimare promis cetățenilor și demnitatea pe care a aveau înainte, în ciuda locului lor umil în societate.

Cu șase luni în urmă se auzea o voce despotică spunând: „Sau faci cum spun eu, sau ai încurcat‑o”. Acum aveai deja impresia că amenințarea fusese înlocuită cu cuvintele mieroase ale cămătarului: „Dar ai semnat chiar tu. Nu vezi? E atât de clar! Trebuie să faci cum spunem noi, pentru că uite polița! Voința ta e egală cu a noastră”.

Romanul are un număr relativ mare de personaje, din toate păturile sociale, dar autorul se concentrează mai ales pe ducele de Salina, a cărui perspectivă lucidă – germanică, dacă e să ne luăm după descendența lui mixtă, în contrast cu dolce‑far‑niente‑ul mediteranean, sau științifică, conform pasiunii lui pentru astronomie – aduce o lumină diferită asupra fiecărui eveniment, de la revolta garibaldină, la curtarea Angelicăi de către Tancredi, la propria sa viață și mortalitate la final. Persoana lui e într‑un fel un arhetip al omului și al cursului nostru în viață, sau cel puțin a jumătății descendente a ei, dar în același timp unic, cu calitățile, pasiunile, viciile și slăbiciunile proprii. În raport cu nivelul de detaliu și fidelitatea cu care este construit în roman, celelalte personaje pălesc, par slab schițate și mai degrabă unilaterale.

La fel își răspund și dumitale, dragă Chevalley; sicilienii nu vor vrea niciodată să devină mai buni, pentru simplul motiv că se cred perfecți.

Deși scrisă frumos, cu un stil mai greu de regăsit la scriitorii contemporani, mi‑e greu să simt că iubesc cartea. Însuși scriitorul se străduiește aproape la fiecare pas să rupă orice văl de iluzii pe care l‑ar putea întreține cititorul la adresa personajelor și situațiilor. Ba chiar dedică un întreg capitol unei povești secundare în satul natal al lui Padre Pirrone, cu intenția clară de a o contrasta cu relația dintre Angelica și Tancredi și de a‑i arăta adevărata față, aceea de tranzacție gândită la rece pentru beneficiul ambelor părți și nu de iubire adevărată, cum ar putea crede unii. Iar reflecțiile ducelui în ultimele zile de viață, rememorarea și contabilizarea puținelor momente în care a simțit că trăiește din plin sunt de‑a dreptul amare. Poate mă simt încă prea optimist pentru a accepta adevărul lor, prea tânăr pentru a empatiza cu nostalgia ascunsă a ducelui de a retrăi crâmpeie de trecut prin intermediul tinerilor din jurul lui. Pot doar să sper că atunci când îmi voi încheia socotelile cu viața îmi voi putea aminti ceva mai multe asemenea momente.

Noi am fost Gheparzii, Leii, cei care ne vor înlocui vor fi șacalii, hienele; și cu toții, gheparzi, șacali și oi, vom continua să ne credem buricul pământului.

Am mai rămas cu o nelămurire după încheierea cărții; undeva prin lunga prefață pe care am frunzărit‑o doar, autorul nota într‑o scrisoare cum că câinele familiei, Bendicò, ar fi cheia romanului. Mi‑e greu să înțeleg la ce se referea; și luând în considerare scena de final, singurul lucru care‑mi vine în minte este că Bendicò reflectă îndeaproape destinul familiei, de la apogeu la dispariție, într‑un mod oarecum grotesc. Alte idei?

Cartea am câștigat-o la un concurs bookblog.ro, cred că singurul concurs pe care l-am câștigat pe Internet.