Ca și Orașul și stelele, romanul atinge o serie de teme răspândite în literatura SF. Cea mai evidentă e invazia extraterestră, cu un palmares mergând înapoi până la primii ani ai science‑fiction, la Războiul stelelor de H. G. Wells. Cred că ar fi imposibil să numești toate filmele și serialele care reiau ideea asta at nauseam (Independence Day, V), dar influențele lui Clarke se văd poate cel mai bine în Earth: Final Conflict și, din nou, în Stargate, unde cam la două episoade avem parte de o invazie. În paranteză fie spus, cred că unul din scenariști era mare fan Clarke: în serialul original întâlnim Ascensiunea, un proces accelerat de evoluție a conștiinței spre o existență pur energetică, similar cu ce se întâmplă în Sfârșitul copilăriei, echivalentul Overminții – comunitatea retrasă a celor Înălțați, iar rasa Asgard joacă bine rolul Overlorzilor: protejează omenirea, sunt foarte avansați tehnologic, dar au ajuns într‑o fundătură a evoluției și nu mai pot trece la nivelul următor prin Ascensiune.
Explorarea unei societăți utopice ocupă o bună parte din roman, o lume fără delicte, fără granițe și orgolii naționale, în care oricine poate avea tot ce‑și dorește fără efortul de a munci și poate călători liber – dar doar pe Pământ. Pericolul principal al vârstei de aur devine stagnarea și lipsa de ambiție, a impulsului către schimbare și progres care animase omenirea până atunci. Ideea e dusă mai departe aici, această perioadă fiind doar o etapă necesară pentru evoluția omenirii, întreținută artificial de Overlorzi – similar cu pacea impusă de Împăratul‑Zeu Leto în ciclul Dune care constrânge omenirea sub un set de reguli dure, până când după moartea lui aceste energii acumulate de milenii explodează în Dispersie, așa cum plănuise și prevăzuse Leto. Poate cea mai neașteptată legătură cu romane viitoare apare în prima parte, unde secretarul general al Națiunilor Unite, Rikki Stormgren, rostește o frază care seamănă izbitor cu sloganul clanului Lannister din Cântecul de Gheață și Foc al lui George Martin: Noi, Stormgrenii, ne plătim întotdeauna datoriile.
Pentru un roman vechi de mai bine de o jumătate de secol, previziunile lui Clarke despre evoluția lumii sunt destul de exacte: Uniunea Sovietică s‑a destrămat, Națiunile Unite exercită un rol important la nivel global și președintele Statelor Unite proclamă în 2001 secolul următor drept “Secolul Sistemului Solar”, amintind de programul similar al lui George W. Bush – acum abandonat. În schimb Clarke subapreciază creșterea explozivă a populației Pământului – el prevede doar două miliarde și jumătate, supraapreciază rolul limbii engleze – asta fac până la urmă toți scriitorii SF din spațiul anglofon – și ignoră apariția Internetului – ceea ce ar fi fost totuși foarte greu de prevăzut pe atunci – prezentând televiziunea drept standardul de distracție pentru fiecare familie.
Deși mai toți cititorii privesc romanul ca pe un clasic și îl laudă cu fiecare ocazie, pe mine m‑a dezamăgit la această a doua lectură. Nu pot spune că nu mă așteptam la stilul spartan și la personajele unidimensionale – până la urmă perioada clasică a SF‑ului rareori a depășit aceste limitări – dar aici ies în evidență mai puternic. Descriind „vârsta de aur”, Clarke simplifică prea mult o omenire complexă și generalizează în roman propriile concepții despre spiritualitate într‑un mod prea evident pentru a nu deveni neverosimil. Adică toate religiile sunt niște superstiții lipsite de fundament, dar spiritismul e cheia întregii cărți și singurul subiect de interes pentru Overlorzi?! Asta în condițiile care Clarke se folosește cu bună știință de elemente fățiș creștine: aspectul exterior al Overlorzilor e modelat după imaginea diavolului; prima apariție a lui Karellen parafrazează îndemnul lui Iisus Lăsați copiii să vină la Mine!
; întreaga structură a Universului e creștină: la vârf Overmintea, echivalentul Dumnezeului misterios, Overlorzii sunt îngerii care îi fac voia, dar nu pot să‑și depășească condiția fără a cădea în păcat, oamenii creați după chipul și asemănarea Overminții au însă posibilitatea de a‑și depăși nivelul existențial; iar finalul e o replică fidelă a Apocalipsei, în care cei câțiva aleși se Înalță, în timp ce restul mor și planeta e distrusă.
Neverosimilă e și acceptarea necondiționată a Overlorzilor și a regulilor lor, fără nici o opoziție semnificativă, deși e destul de clar că Overlorzii nu vor acționa violent împotriva oamenilor. Partea cea mai deranjantă e inutilitatea personajelor în sine și a scenelor din roman. Toată cartea degajă o impresie de inevitabil, că orice ar face sau simți personajele planul Overlorzilor va ajunge la final, și asta face existența lor lipsită de miză. Contează că Stormgren e primul care vede un Overlord? Că George Greggson și Jane se iubesc și vor să aibă o familie împreună? Chiar și călătoria lui Jan Rodricks spre baza Overlorzilor și descoperirile lui sunt irelevante, căci la întoarcere nu mai e nimeni căruia să‑i povestească. E cel mult un artificiu prin care finalul – recunosc, mai impresionant decât restul – să poată fi scris din perspectiva unui om, ultimul om. E trist că într‑un roman despre omenire cele mai umane personaje sunt extratereștrii, care se luptă cu existența lor limitată, sterilă, și totuși găsesc puterea de a studia transformarea în speranța că vor putea și ei trece prin ea cândva.
Ca și Overlorzii, taelon‑ii vin pe Pământ oferind tehnologii avansate pentru a eradica împreună problemele planetei, dar nu e deloc clar scopul sosirii lor. Ba mai mult, serialul preia o ipoteză aruncată în treacăt în romanul de față și o transformă într‑o informație crucială: taelon‑ii de pe orbita Pământului sunt ultimii rămași din specia lor și omenirea ultima lor șansă de supraviețuire.
Post a Comment