Undeva la începutul secolului XXII, roboții din exploatările automate de deuteriu de pe Europa
scot la iveală urme de viață în regiunea polului sud. Nu peste multă vreme,
aceleași mașini descoperă hieroglife săpate în gheață, fără îndoială opera unor
ființe inteligente. Cuprinse de entuziasm la primele semne de inteligență în
afară de cea umană (sau poate temându‑se să piardă o sursă relativ ieftină de
energie), guvernele Pământului trimit o expediție formată din trei oameni de
știință către satelitul lui Jupiter pentru a investiga vestigiile înainte de a
fi distruse de mediul volatil.
Sunt puține lucruri bune de spus despre această povestire. Ideea existenței organismelor vii pe Europa nu mai e demult ceva original, nici în rândurile autorilor SF – începând cu Odiseea Spațială a lui Arthur C. Clarke – nici în cele ale oamenilor de știință, unde se caută modalități de a confirma sau infirma această ipoteză. Ideea unui Prim Contact care se termină prost a fost și ea folosită și răs‑folosită în literatura de gen; iar unii chiar au reușit să scoată cărți bune din ea, cum sunt Orson Scott Card cu Jocul lui Ender sau Peter F. Hamilton în Steaua Pandorei. Aici Choh Lam și Christmas Bauman sunt deja morți în primul capitol – asta e partea oarecum interesantă, structura nuvelei, care alternează planul prezent cu cel trecut, păstrând ceva suspans asupra felului în care s‑a ajuns în situația de față – doar Alexis Vonderach supraviețuiește să se confrunte cu „amfibienii”. Tehnologia prezentată e de asemenea destul de standard: exo‑scheletul bun la toate fără de care nimeni n‑ar supraviețui temperaturilor extreme și lipsei de oxigen, nanotehnologia care repară unele răni ale lui Vonnie, computerele suficient de puternice să simuleze mintea unui om – unul din colegii ei morți e readus virtual la viață ca să o asiste în încercarea de a reveni la bază. Iar când Carlson încearcă ceva mai mult, cade brusc în domeniul neverosimilului: simularea lui Lam pretinde că a descifrat hieroglifele amfibienilor. Chiar dacă algoritmii ar fi suficient de puternici să extragă o întreagă limbă din datele extrem de sumare ale unui text de câteva zeci de caractere, cine garantează că limba extratereștrilor nu s‑a schimbat între timp? Ar fi ca și cum ai încerca să vorbești cu un arab după ce ai descifrat hieroglifele egiptene...
Personajele sunt slab schițate – deloc de mirare de vreme ce două mor aproape imediat – și pline de clișee – singurul lucru care reiese despre Lam e dorința de cunoaștere și lipsa de încredere față de politicieni, un portret tipic de „om de știință”. Vonnie are mai mult spațiu dedicat, dar nu e în stare să exprime decât indecizie, incapacitatea de a alege între a lupta cu inamicul și a comunica cu ei, ceea ce nu face decât s‑o înfunde mai mult în problemă. Pe scurt, e bine că nuvela a fost gratis pe Amazon, pentru că mai mult de atât nu merită.
Post a Comment