Lumea imaginată de autor în roman e foarte complexă și originală printre alte opere de gen, o utopie bazată pe numeroase elemente de tehnologia avansată: nanotehnologia care poate construi orice de la minuscule medicamente pentru eliminarea bolilor la întregi nave și planete, biotehnologia care permite o viață îndelungată, de sute de ani, întreruptă doar de colapsul numit popular boala Dorian Grey, comunicațiile tahionice instantanee care mențin coeziunea coloniilor, realitatea virtuală botezată oneirochronon folosită ca mediu de comunicare, creație și distracție, și Hyperlogos‑ul, versiunea hipertrofiată a Internetului actual, care arhivează practic toată informația trecută și actuală în timp real. Societatea este structurată oarecum într‑un sistem de caste, în vârf Aristoi‑i, imediat sub ei Therapontes, care studiază pentru a deveni la rândul lor Aristoi, și cu populația obișnuită – Demos‑ul – la bază. Granițele între ele sunt însă flexibile, și statutul de Aristoi e acordat pe merit, după ani de studii și examene dificile care fac dovada inteligenței, creativității, dar și ambiției candidatului. Pentru că odată promovat printre „Cei mai buni”, noul Aristoi va conduce mai mult sau mai puțin la discreție un domeniu de câteva sisteme solare, impunându‑și viziunea și stilul propriu asupra zonei și locuitorilor.
Cea mai mare inovație însă este felul în care fiecare om, asistat de capacitatea uriașă de procesare a propriilor implanturi cibernetice și a Hyperlogos‑ului, dezvoltă o serie de personalități secundare, daimon‑ii. Aceștia sunt o extensie a „vocilor interioare”, a diferitelor trăsături de personalitate: creativitate, rațiune, agresivitate, manipulare, empatie, chiar și paranoia, fiecare ridicate la rangul de persoană în interiorul minții, cu propriul nume și o oarecare autonomie. Daimon‑ii sunt capabili să preia controlul corpului fizic sau să lucreze la activități plictisitoare, în timp ce personalitatea principală se ocupă cu lucruri mai plăcute. Pe lângă potențialul uriaș de procesare în paralel, daimon‑ii dau naștere la destule momente amuzante de‑a lungul poveștii, inserând părerile lor unilaterale în conversația principală. Romanul se apropie destul de Dune în multe privințe: vocile interioare, acolo manifestări ale memoriilor ancestrale, aici aspecte ale propriului Eu, structura elitistă a societății, cu un grup de inițiați în vârf, corespondența trup‑minte inspirată din artele marțiale și capacitatea de a controla pe alții, acolo prin Glas, aici prin Mudra Supunerii; chiar și sistemul de guvernare are oarecare similitudini, îmbinând uneori în persoana unui Aristoi responsabilitățile unui Împărat cu venerarea unui Zeu.
Platōn warns of the dangers of autocracy in the Laws,
Gabriel said. Yes.
The sphere rippled with color. He desired a balance between freedom, eleutheria, and monarchia, authority.
Romanul atinge teme variate, de la discuțiile culturale despre poezie, operă și originea tangoului, la cele filozofice despre sistemul ideal de guvernare și despre religie, la cele etice legate de modificările genetice atât de comune printre toți oamenii erei, dar relevante și pentru propriul viitor: oare cultivând calitățile pe care cei din prezent le consideră dezirabile (armonie fizică, eliminarea bolilor genetice, agresivitate scăzută, inteligență) nu sunt eliminate artificial trăsături de care oamenii vor avea nevoie să se adapteze la amenințările viitoare? Ca orice roman abordând utopiile, întrebarea principală rămâne dacă societatea nu a devenit atât de stabilă încât nu mai e în stare să evolueze și se adapteze la nou.
The fascination of the tango
, he said, at least the earlier, Argentine version - before the French got hold of it and made everyone dance like robots - is that it combines an extreme sensuality with an extreme emotional distance.
And so the tango originated in brothels, danced between people who were desperately lonely but who couldn’t trust each other, whose most earnest desire was for intimacy and trust but who dared not offer either. Evident, personajul principal trebuia să fie un Aristoi, Gabriel, acceptat în rândul aristocrației în urmă cu optzeci de ani și considerat oarecum un excentric de către mulți alți Aristoi din cauza interesului său pentru estetică și arhitectură și a stilului laissez‑faire cu care guvernează. Prin perspectiva lui descoperim societatea Aristoi și lumea mai largă pe care o conduc, printre activitățile lui de zi cu zi în conducerea planetei Illyricum, discuțiile în contradictoriu cu mama sa, șefa oficială a cultului său religios, și relațiile amoroase mai mult sau mai puțin serioase cu ambele sexe.
You frighten me, Ghibreel,Remmy said.
Why is that?Mirrors can be frightening, Gabriel thought.
Intriga își face loc târziu, de‑abia după cam o treime din lungimea romanului, dar sunt atât de multe alte aspecte de explorat că nu i se simte neapărat lipsa. Se insinuează pe nesimțite pornind de la o descoperire aparent nesemnificativă, o modificare în datele unui studiu asupra stelelor dintr‑un roi din afara Logarchiei, pentru a lovi apoi necruțător în lumea ordonată a lui Gabriel. Sub presiunea evenimentelor, acesta decide să‑și părăsească domeniul pentru a investiga personal problema, plin de încredere în capacitatea lui de Aristoi de a înfrunta orice i‑ar ieși în cale. Însă, prea puțin pregătit pentru asta, Gabriel este pus în fața unei forțe mai mari decât el și obligat să‑și descopere limitele atât ca Aristoi cât și ca om. Chiar dacă această schimbare pare uneori cam forțată, în ea descoperi o altă calitate a cărții, care împinge personajele să evolueze, să descopere cât de limitat era cercul sigur în care trăiseră până acum, să descopere gustul amar al existenței umane. Foarte potrivit, această schimbare a lui Gabriel se reflectă în capacitatea lui de a termina opera la care lucra de decenii, odată ce înțelege prin ce trec de fapt personajele sale umane. Mi‑am amintit cu ocazia asta de o axiomă din Leagănul pisicii: Maturity […] is knowing what your limitations are.
The deluded are always filled with absolutes
, Clancy said. The rest of us have to live with ambiguity.
Gabriel looked up at her. Was I deluded, then?
he asked. Because I was always so full of absolute certainty.
When will the river run dry?
he added, a line from Li Jiyi, the poem that begins
I live at the riverhead, you at the mouth..
Drinking the same water, but apart
Ca și cu Steaua Pandorei, romanul m‑a fascinat atât de mult încât mi‑aș dori să trăiesc în acea lume imaginară. Și asta nu neapărat datorită tehnologiei avansate, ci a felului cum a fost pusă în slujba omului. Citind cartea, ai constant impresia că cei din ea sunt la fel de umani ca noi, își iubesc partenerii și familia, luptă pentru lucrurile în care cred, deși poate nu sunt corecte, și înfruntă moartea la fel ca noi. Și în final asta face o carte bună.
via Cititor SF
Post a Comment