02 September 2012

Haruki Murakami - Pădurea norvegiană

in Bucharest, Romania

Haruki Murakami Padurea NorvegianaAm avut ceva ezitări înainte de a mă apuca de acest roman al lui Murakami. Citisem în treacăt scena de început și mă cam lăsase rece, așa că, deși aveam cartea de ceva vreme pe Kindle, am amânat mult să o citesc; până am rămas în pană de idei de lectură și am cedat într‑un final. Din păcate impresia de la început s‑a dovedit corectă…

Deși primele pagini se petrec în Hamburg, acțiunea se întoarce imediat în trecut, în Japonia adolescenței lui Toru Watanabe pentru a retrăi și pune pe hârtie amintirile din ce în ce mai diluate despre prima lui iubire, Naoko. Legătura dintre ei e una mai specială – ca să folosesc un termen frumos: nu‑i leagă (doar) sentimente de afecțiune și atracție, ci mai degrabă pierderea comună a lui Kizuki, iubitul lui Naoko și cel mai bun prieten al lui Watanabe, care s‑a sinucis în ziua în care împlinea 17 ani. La un an de la tragedie, după ce intraseră la colegiu, se reîntâlnesc întâmplător într‑un tramvai din Tokyo și reînnoadă legătura, încercând în zadar să umple golul lăsat de moartea lui Kizuki. La fel de brusc cum apăruse, Naoko dispare din nou, lăsându‑l pe Watanabe să se lupte cu singurătatea și tristețea, să‑și umple timpul cu studii, cu munca temporară, prânzurile și week‑end‑urile împreună cu non‑conformista Midori și nopțile în aventuri amoroase alături de prietenul lui ambițios și carismatic Nagasawa.

If you only read the books that everyone else is reading, you can only think what everyone else is thinking.

Ca și în alte romane ale lui Murakami, acesta vorbește despre iubire și pierdere, de atitudinea pe care o poți avea în fața morții și a vieții, dar modul în care o face nu e nici pe departe atât de plăcut de citit și de natural ca în alte ocazii. Poate ține și de experiența de scriitor de mai târziu, dar Pădurea norvegiană mi s‑a părut prea lungă, lipsită de focalizare și de ritm; mai mult o schiță pentru viitoarele sale idei decât un roman în sine. În loc de sentimentele și gândurile personajelor, scriitorul se pierde deseori în diverse descrieri, ale peisajului, ale camerelor și obiectelor din ele, ale mâncării; cred că cel puțin un sfert din roman ar fi putut fi ignorat fără să se piardă nimic semnificativ.

Deși la ce personaje întâlnim poate că e mai bine că suntem scutiți de reflecțiile lor. Știu că în societatea japoneză sinuciderea este un mod acceptat – să zicem – de a‑ți încheia socotelile cu viața, dar ca jumătate din personaje să sfârșească în acest mod e parcă prea mult! Știu că majoritatea sunt adolescenți, dar de mult n‑am mai întâlnit un grup la fel de imatur, de dezechilibrat, de egoist, absorbit de propriile probleme și incapabil de a‑și privi cu un dram de obiectivitate viața. Și autorul insinuează într‑un fel asta, prin tratamentele de la sanatoriu bazate pe socializare, interacțiunea cu ceilalți și deschiderea în fața lor; ideea fiind să le ofere pacienților alte surse de interes decât propriile reflecții sumbre. Nu zic că nu e mai simplu să fugi de probleme decât să le înfrunți, dar nu prea poți să scrii o carte bună în care personajele nu fac decât asta, să se refugieze la nesfârșit în fața greutăților vieții. La un moment dat trebuie să te oprești și să vezi că viața ți‑a adus și lucruri bune, și poate o va face și în viitor, atâta timp cât tu alegi să trăiești, nu să fugi. Între aceste extreme ezită Watanabe întregul roman: pe de o parte fântâna adâncă a disperării și înghețata pădure norvegiană spre care îl cheamă Naoko, pe de alta optimismul și exuberanța lui Midori, mereu dornică de o nouă experiență, de o nouă distracție. Dar chiar și de la Midori, în mijlocul deprimării generale te aștepți în fiecare moment să aibă o criză – mai ales că Murakami îi oferă și ei destule motive.

The Beatles - Norwegian Wood

Mai mult, parcă autorul intuiește că nu ne vor fi prea simpatice personajele și încearcă din răsputeri să stârnească în schimb mila. A, nu v‑a înduioșat că prietenul lui Naoko s‑a sinucis la 17 ani fără nici o explicație? De fapt și sora ei mai mare s‑a sinucis pe când Naoko avea doar 6 ani și tocmai ea a fost cea care a descoperit cadavrul! Nu credeți că Reiko e demnă de compătimit după ce a ratat o carieră strălucită de pianistă din cauza unui trac temporar? Hai să povestim și cum a fost practic violată de o elevă lesbiană de treisprezece ani! E cam penibil să recurgi la asemenea trucuri ieftine și neverosimile ca să susții o poveste slabă, mai ales una care se vrea autentică și autobiografică.

N‑aș recomanda cartea de față, în special cuiva care nu a citit până acum Murakami. Mi‑e teamă că o să fie descurajat să citească altele, așa cum mi s‑a întâmplat și mie cu câțiva autori renumiți (Kafka și Jose Saramago de exemplu). În loc de episoadele fantastice din Dans, dans, dans sau de alternanța de vis și trezie din La capătul lumii și în țara aspră a minunilor (și acum tunelurile de metrou îmi amintesc câteodată de scene din acea carte) aici avem doar nevroze și sex care încearcă în zadar să compenseze lipsa de empatie. Iar în La sud de graniță, la vest de soare durerea lui Hajime după plecarea lui Shimamoto e amplificată de incertitudinea sorții ei, de acea infimă posibilitate că o va reîntâlni vreodată, ceea ce o face paradoxal mai răscolitoare decât separarea definitivă prin moarte; aici povestea ne îndoapă cu decese până la punctul în care aproape că nici nu‑mi mai pasă cine moare. Cel mai bine săriți peste ea, Murakami a scris alte romane mult mai bune, de vreme ce în acest an a ajuns și pe lista de nominalizări la premiul Nobel!

La moartea lui Kizuki am învățat un lucru pe care n‑am să‑l uit niciodată: moartea nu se află la polul opus vieții, ci face parte din viață. […] Din moartea lui Naoko am învățat însă că nimic nu poate alina durerea pe care o simțim la pierderea cuiva drag. Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forța, nici blîndețea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea. Tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile ca atare, până la capăt, și să încercăm să învățăm ceva, chiar dacă știm că ceea ce învățăm nu ne va fi de nici un folos atunci când va trebui să ne confruntăm cu un nou eveniment neașteptat.

12 comments:

  1. Bine zis. Eu cu asta am inceput la Murakami si exact acolo am ramas... Mi-am mai luat Cronica pasarii-arc la un moment dat, insa ma descurajeaza teribil cand o vad cat e de mare!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mulțumesc! :)
      Și eu sunt într-o fază în care citesc mai multe cărți scurte și povestiri SF. Cartea asta mi-a cam tăiat elanul de Murakami, mă gândeam să mă apuc de noua senzație 1Q84, dar și aia e luuungăăăă...
      Ca și în articol, eu recomand cu căldură „La sud de graniță, la vest de soare”! ;)

      Delete
    2. Ai dreptate! Tocmai ce am terminat de citit "Padurea norvegiana" si m-a dezamagit. Incepusem sa cred ca-s prea toanta ca sa-l inteleg si apreciez pe Murakami. Din acest motiv am cautat pe net pareri ale altor cititori si am dat de recenzia ta. Care m-a mai inseninat :)
      Mi-am scris si eu parerea despre acest roman si mi-am permis sa te citez pe site-ul scrieliber.ro
      Sper ca nu te superi, am specificat sursa (acest blog).
      Multumesc

      Delete
  2. Am ajuns din intamlare pe pagina ta, insa vreau sa las un comentariu, chiar si doar pentru un pic de echilibru. Nu suntem toti la fel si nu toti avem aceleasi gusturi. Spre exemplu, mie mi-au placut foarte mult toate descrierile din carte. Eu am citit cartea in engleza si, crede-ma, mi-a placut felul detaliat si bogat in care a descris fiecare peisaj, stare sau personaj.
    Si mai cred ca e o carte care vrea sa ne faca mai sensibili atunci cand avem de a face cu persoane cu un psihic foarte delicat. Adevarul este ca nu oricine poate trece cu usurinta peste traume atat de mari, mai ales fara sa fi avut parte de terapie imediat dupa incidente (ma refer la Naoko). Iar Kizuki, chiar dupa putinele simptome relatate, pare a fi suferit de bipolar disorder. Fara tratament, in perioada de depresie, perosane ca el se pot sinucide foarte usor.
    Iti respect puntul de vedere si opinia. E o opinie. Parerea mea este ca e o carte buna, rupta din realitatea anilor 70, intr-o tara ca Japonia (si nu numai). Si istoria se repeta, de aceea ar trebui sa ne deschidem ochiii si mintea si sa-i vedem si ajutam pe cei cu sufletul delicat din jurul nostru.

    ReplyDelete
    Replies
    1. De acord, fiecare cu gusturile lui. Știu că multora le-a plăcut, dar eu nu sunt printre ei! :)
      Poate am citit-o și într-o perioadă în care n-am putut-o aprecia, dar tot consider că e printre romanele mai puțin reușite ale lui Murakami.

      Delete
  3. Buna, Asta e prima mea carte de Mukarami si nu sunt dezamagita. Chiar deloc. Mai bine zis nu o pot lasa din mana. Probabil am si dispozitia necesara in aceasta perioada sa apreciez astfel de literatura :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mă bucur că-ți place, chiar dacă pe mine nu m-a prins! :)
      Probabil aveam așteptări mai ridicate de la restul romanelor de Murakami citite înainte.

      Delete
  4. Da si nu , nu si da . Mi-e rusine sa recunosc ca asta este prima carte a unui autor japonez pe care am citit-o, desi sunt foarte legata de cultura japoneza, de Japonia. Pai... ca fir narativ, povestea lui Watanabe si ale pierderilor sale, perspectiva mortii etc. sunt bune, se leaga . Pe de alta parte , prea mult accent pe sex, pe puterea lui de consolare :))) si intr-adevar, povestea lui Reiko lasa de dorita, mi se pare ca ea si Naoko , au fost construite cam prost si ciudat.... In fine, nu m-a dezamagita in totalitate, o sa mai citesc Murakami, si comparand-o cu cea mai proasta carte citita de mine ~ Jerome K. Jerome - Trei intr-o barca (unde, cea mai interesanta chestie a fost ca a ingropat branza mucegaita) ~ , as putea spune ca a fost "minunata", o adevarata "capodopera" :))))

    ReplyDelete
  5. Deși e plictisitoare la început, pînă la urmă mi-a plăcut cartea. Chiar o recomand (http://danielagorincioi.blogspot.com/2015/06/padurea-norvegiana-de-haruki-murakami.html)

    ReplyDelete
  6. Vă recomand grupul Impresii de pe facebook pentru a împărtăți impresiile referitor la cărțile citite, https://www.facebook.com/groups/132377836839357/?ref=ts&fref=ts

    ReplyDelete
  7. Eu am citit-o in liceu prima data si apoi am recitit-o la 30 de ani. Am citit cam 7-8 carti scrise de Murakami si imi place cum scrie. Imi place diversitatea, imi place cum da detalii despre oameni, cum ii analizeaza.

    ReplyDelete