Alastair Reynolds - Pushing Ice

La mai puțin de 50 de ani în viitor față de prezent, echipajul de circa 150 de oameni al navei miniere Rockhopper își desfășoară activitatea de rutină pe orbita unei comete, pregătind‑o pentru a fi mutată în sistemul solar interior și exploatată pentru resursele de apă și alte materiale volatile. Misiunea lor se schimbă radical atunci când agențiile de știri încep să vuiască cu o noutate surprinzătoare: Janus (un nume foarte potrivit pentru situația de față) și‑a părăsit orbita în jurul lui Saturn și accelerează în afară sistemului solar, undeva în direcția stelei Spica. Telescoapele îndreptate spre el arată rapid că sub suprafața falsă de gheață se ascundeau de fapt mașinării străine, iar în sistemul Spica se găsește o structură extraterestră gigantică, spre care se îndreaptă cel mai probabil Janus. Cum Rockhopper e singura navă care poate ajunge din urmă și studia satelitul înainte de a se pierde în spațiul interstelar, președintele corporației DeepShaft, care deține nava minieră, o trimite în urmărirea lui Janus promițând bonusuri generoase întregului echipaj.

Pushing Ice e un roman destul de tipic pentru Alastair Reynolds și are numeroase paralele cu cărțile din mai vastul univers Revelation Space. Aș putea chiar afirma că, pentru cineva care nu l‑a citit până acum pe Reynolds, e un punct de start mai potrivit, pentru că acoperă multe teme similare într‑o carte mai scurtă decât o trilogie plus numeroase alte povestiri. De la ideea principală a universului ostil, neîndurător cu viața inteligentă, și a rarității acesteia de‑a lungul vastelor spații și ere galactice la extratereștrii complecși, non-umanoizi, cu tehnologii cu mult peste puterea umană de înțelegere, la limita insurmontabilă a vitezei luminii, Reynolds le bifează pe toate în roman. Avem parte de urmăriri în spațiu, ca în Galactic North și Redemption Ark; de o introducere și încheiere desfășurată mult în viitor față de romanul principal ca și Absolution Gap. Aici prologul ne introduce în Congresul Inelului Lindblad, undeva la 18.000 de ani în viitor, unde senatoarea Chromis Pasqueflower Bowerbird prezintă în fața reprezentanților politici un proiect extrem de ambițios de rememorare a Binefăcătoarei din trecutul îndepărtat. Trebuie să recunosc că acest început m‑a derutat, pentru că nu semăna deloc cu acțiunea pe care o așteptam; dar Reynolds știe ce face și diversiunea aste devine de importanță crucială mai apoi. Pentru cititorii avizați e o ocazie de a fi cu un pas înaintea personajelor și de a intui multe din revelațiile de mai târziu, inclusiv scala temporală imensă pe care se desfășoară romanul.

That was the universe: you could beat it once, you could float a message in a bottle across half of eternity, but the universe would always find a way to have the last laugh.

Personajele sunt construite după tiparul duo‑ului feminin de forță din Revelation Space; aici Bella Lind, căpitanul lui Rockhopper, și inginerul șef Svetlana Barseghian pornesc de la o relație amicală în ciuda diferențelor de ierarhie pentru a deveni dușmani de moarte la sfârșitul părții întâi. Relația lor tensionată și complicată, deși poate nu totdeauna credibilă – Svetlana în special atinge extreme de intransigență aproape de cruzime – constituie axa în jurul căreia se învârte comunitatea și politica de pe Rockhopper, și, mai târziu, de pe Janus. Din această dinamică se conturează o altă temă a romanului, a guvernării responsabile și a dificultății de a lua decizii pentru binele comunității și nu bazate pe propriile sentimente rănite. Autorul pune poate prea mult accent pe cele două în detrimentul celorlalți, care se perindă în peisaj ca niște umbre supuse voinței uneia sau celeilalte; practic toate evenimentele majore sunt legate de una din cele două femei. Un exemplu foarte potrivit din prima parte este momentul în care Rockhopper se apropie de Janus suficient pentru a intra în raza de acțiune a motorului său inerțial; eu am intuit aproape imediat cauza observațiilor aberante de la bordul navei și mi se pare greu de crezut că, din atâția oameni calificați, singurul personaj care are aceeași revelație este Svetlana!

This isn’t only about the company. We just happen to be the one ship with a chance of doing this. The fact that there’s a company logo on the side doesn’t matter. We’re representatives of the entire human species. Parry laughed at her. They all laughed at her. She felt like a child in a roomful of adults, coming out with something naive and touching. I’m serious, she said, feeling her cheeks redden.

Vorbind de tehnologie, Pushing Ice e un adevărat festin de idei la acest capitol. De la puterile la limita magiei ale extratereștrilor Fountainheads și ale constructorilor lui Janus la tehnologia avansată a Congresului Inelului Lindblad – femto-tehnologie și propulsia frameshift inspirată de studiul lui Janus – la cele mai familiare de pe Rockhopper: costume spațiale, computere organice sub formă de flexy‑uri, foi flexibile care se alimentează de la energia corporală, legate într‑o rețea la nivelul întregii nave, „Îngerul de Gheață”, o procedură de a conserva un corp după moarte în speranța că va putea fi cumva reanimat de tehnologia medicală din viitor – cu care doctorul navei Ryan Axford pare să aibă o ușoară fixație.

Fiind mai aproape de prezent, cel puțin la început, romanul are ocazia să strecoare aluzii la simboluri culturale curente, care creează o senzație de familiaritate combinată cu surpriză și, pentru mine cel puțin, cu amuzament. Nu poți să nu zâmbești puțin când te întâlnești cu un director de mega‑corporație care păstrează o nostalgie din tinerețe pentru nu‑metal; când unul din ultimele filme de pe Rockhopper este Finding Nemo sau când extratereștrii de la celălalt capăt al universului comunică prin ceva ce seamănă cu o placă de spiritism. Bineînțeles, există și teme mai serioase, cum ar fi transformarea Națiunilor Unite într‑o organizație dominată de interesele corporațiilor, competiția din ce în ce mai feroce cu China – exclusă din club din cauza unor experimente ilegale cu nanotehnologie – și exploatarea sistemului solar de către interese predominant private, preocupate în primul rând de profit și mai puțin de soarta angajaților.

Ten thousand years is just a pebble tossed into eternity’s canyon, Chromis.

Ar mai fi destule de spus, dar ca de obicei e de preferat să le descoperi singur de‑a lungul lecturii. Pushing Ice e un roman SF pur, cu acțiune și mister care te țin cu sufletul la gură până la final, dar care nu renunță la latura umană, ba chiar o amplifică punând‑o față în față cu vastitatea universului, subliniind miracolul atât de improbabil al existenței conștiinței, tenacitatea umană în lupta pentru supraviețuire, defectele și calitățile care ne definesc, dorința de a explora necunoscutul și de a găsi în el ceva sau pe cineva asemănător nouă. E de apreciat și felul în care povestea ridică de‑a lungul ei numeroase probleme și dileme care nu sunt rezolvate complet, ci rămân uneori în suspensie, alteori sunt devansate de altele mai grave până la a deveni irelevante. Și finalul rămâne deschis la continuări – ca și viața care continuă mai departe chiar și după ce personajele principale au părăsit scena.