S‑ar putea chiar să devii atât de legat de locul în cauză încât să constați într‑o bună zi că întreaga viață ți s‑a preschimbat, iar ceea ce pe vremuri ți se părea sordid, meschin, mizerabil, a devenit acum încântător, tandru, frumos.
O observație foarte potrivită despre Paris, după cum am constatat și eu anul trecut. În ciuda începutului cuminte și a titlului înșelător, cele două povestiri reunite în acest volum au toate caracteristicile romanelor mai faimoase ale lui Henry Miller: mizeria generală a străzilor sordide din Montmartre și particulară a personajelor și a femeilor ușoare care apar în toate formele și din toate direcțiile, scene de sex necenzurat, goana frenetică după bani pentru a plăti următoarea masă – și următoarea curvă, abundența cuvintelor indecente începând cu litera p; dar și pasaje cu reflecții asupra vieții, oamenilor și locurilor vizitate. La pudeur nu își are locul între paginile cărții și personajele cu acest „defect” sunt rapid marginalizate din orgia celorlalți. Dacă n‑ați citit până acum nimic scris de Henry Miller poate ar fi un punct bun de plecare: suficient de consistent ca să vă faceți o idee generală și destul de scurt ca să nu regretați timpul pierdut dacă nu‑l găsiți pe gustul vostru. Mie îmi aduce oarecum aminte de Chuck Palahniuk; dacă la Miller totul se învârte în jurul sexului, Palahniuk acordă rolul central în romanele sale morții și distrugerii.
Deși numele personajelor sunt schimbate – autorul Joey și prietenul său Carl – evenimentele sunt clar inspirate din propriile experiențe ale lui Miller la Paris; de exemplu la un moment dat Joey menționează că tocmai a terminat romanul Primăvara neagră. Probabil n‑o să știm niciodată cât din ele sunt adevărat și cât ficțiune, și până la urmă nici nu contează asta prea mult. Ceea ce rămâne după vârtejul întâlnirilor și despărțirilor erotice este pofta de viață a autorului, setea de noi experiențe și dezgustul față de stagnare și conformism, care se traduc în intensitatea scrisului și în fascinația cititorului. Dacă citatul de mai sus e valabil pentru Paris, eu unul nu pot citi ce‑a scris Henry Miller fără să am același sentiment față de opera lui.
Ce idee! Ce idee sănătoasă! I‑am invidiat flegmatismul, indolența, nepăsarea. Trebuia s‑o fac să vorbească despre asta mai pe larg, cum e să nu faci nimic, adică. Era un ideal cu care nu cochetasem niciodată. Pentru a‑l duce la îndeplinire, cineva trebuie să aibă o minte perfect goală – sau poate una prea plină. Ar fi preferabil, mă gândeam atunci, să fie una goală.
Post a Comment