28 April 2013

John Brunner - Oile privesc în sus

in Bucharest, Romania

John Brunner - The sheep look upDacă posibilitatea apocalipsei în urma unui război nuclear a inspirat numeroase romane în spațiul SF, deteriorarea mediului nu a fost explorată prea des – poate pentru că nu oferă nici o imagine atât de evocatoare ca explozia unei bombe nucleare și nu a captat atenția publicului în aceeași măsură. În romanul da față John Brunner realizează una din cele mai tulburătoare viziuni a unui asemenea viitor, în care Statele Unite sunt sufocate de nori de fum, gunoaie și scurgeri toxice până la punctul în care afară trebuie să circuli cu o mască de gaze, apa poate fi consumată doar în anumite zile, alimentele sănătoase trebuie cumpărate de la magazine specializate și bolile sunt la ordinea zilei – inclusiv malformațiile congenitale la noii‑născuți.

E greu să vorbești despre acțiune în sine și despre personaje, pentru că întreaga carte lasă impresia că ele se află acolo doar ca reflectări exterioare ale problemelor fundamentale și degradării progresive a mediului. În plus personajele sunt numeroase, apărând și dispărând brusc, firele narative încâlcite, deși pe măsură ce se avansează legăturile dintre ele se clarifică și e clar că autorul a gândit totul ca pe un întreg în care fiecare mutare și persoană e o mică rotiță, un pion într‑un joc mortal pe care nu‑l poți înțelege în întregime decât la final. Romanul e împărțit în douăsprezece capitole, corespunzând lunilor unui an – deși nu aflăm niciodată despre care an e vorba. Fiecare e precedat de un fragment de poem vechi care glorifică progresul, triumful omului asupra naturii sălbatice – în mod evident sarcastic, căci lumea de acum nu mai are natură, nici animale sau insecte, nici aer sau apă curată, și asta tocmai din cauza acțiunilor dezechilibrate ale oamenilor. Iar în interiorul capitolelor sunt inserate des fragmente de rapoarte guvernamentale, dând o tentă impersonală, detașată, sau reportaje și scene scurte implicând fețe anonime care întrerup și mai mult continuitatea lecturii, dar în același timp subliniază starea tensionată a lumii, de butoi cu pulbere în pragul exploziei.

Cei doi erau nebuni. Fără îndoială. Dar însemna o nebunie mai mare ca a lor să crezi că lumea, așa cum era, putea fi considerată „sănătoasă”!

Citatul de mai sus e potrivit ca laitmotiv al romanului, o idee de care îmi aduc vag aminte dintr‑un roman de Mark Twain. Și romanul descrie o lume de‑a dreptul nebună și din păcate realistă: o Americă orbită de superioritate, decisă să‑și impună prin forță imaginea ei strâmbă asupra întregii lumi și care vede peste tot dușmani, condusă de un președinte-marionetă incapabil de altceva decât de discursuri naționaliste goale de conținut. Asemănarea cu Statele Unite sub conducerea lui George W. Bush Jr. e stranie, venind din niște pagini scrise cu zeci de ani înainte. O țară străbătură de mișcări anarhiste, majoritatea reunite sub imaginea lui Austin Train, dispărut de ani buni în anonimitate, dar al cărui nume e revendicat de fiecare nemulțumit care aruncă o bombă incendiară, ca al unui Robin Hood modern. Fiecare eveniment disecat, ironizat și minimalizat în emisiunea talk‑show a Petronellei Page. O lume în care fiecare atingere te poate molipsi de o boală grea și greu de tratat, pentru că antibioticele au devenit inutile în fața noilor bacterii super‑rezistente; în care recoltele sunt distruse sistematic de dăunători de asemenea rezistenți la pesticide și foametea afectează milioane; în care o gură de apă te poate duce la halucinații și furie necontrolată din cauza unor chimicale ajunse din greșeală în apa freatică. Exemplele ar putea continua la nesfârșit; eu aș vrea să mai dau unul singur, cel al polițistului de culoare Pete Goddard, unul din personajele cele mai decente, care salvează în primele capitole câțiva copii prinși într‑o avalanșă, și nu‑și pierde cumpătul fața evenimentelor copleșitoare. În final însă soția lui pierde sarcina care le oferise puțina lor speranță de‑a lungul cărții din cauza radiațiilor dintr‑un cuptor cu microunde defect. Și în acel moment Pete o apucă pe panta nebuniei și începe să studieze cum poate confecționa o bombă… Singura urmă de rațional rămâne Thomas Grey, un angajat al firmei de asigurări Angel City, al cărui proiect de o viață este simularea pe calculator a stării mediului înconjurător și de a găsi astfel o cale științifică de a schimba situația în bine. Având în vedere tonul dezolant al romanului, concluziile lui sunt departe de a fi încurajatoare.

Flămânde, oile privesc în sus și nu‑s hrănite,

Umflate doar, cu vânt și ceața deasă, ce‑o respiră,

Și putrezesc pe dinăuntru, iar molima se‑ntinde.

Milton, «Lycidas»

Poate am fi tentați să credem că pericolul mai mare a trecut, că am reușit să ținem problema poluării sub control. De la apariția cărții au trecut patru decenii deja și încă nu circulăm pe stradă cu măști de gaze și mările nu au fost otrăvite până la dispariția completă a vieții. Pe de altă parte… Să ne aducem aminte de scurgerea de petrol în Golful Mexic care a intoxicat o suprafață uriașă sau de smogul care acoperă în mod periodic capitala Chinei; o Chină care încearcă să ajungă din urmă standardele de viață ale Vestului și pentru asta arde cantități din ce în ce mai mari de cărbuni și construiește baraje imense, modificând constant mediul. Potențialul de dezastru e mai ridicat dacă luăm în considerare doar populația mult mai mare a Chinei. Și la un moment dat India ar putea să vină din urmă. Asta face ca Oile privesc în sus” să rămână o lectură actuală, o amintire constantă că anumite probleme nu dispar cu adevărat niciodată și că trebuie să luptăm mereu pentru a menține un echilibru care ar fi mult mai greu de restabilit odată distrus.

Post a Comment