Revista Argos - numărul 1, aprilie 2013

Eu unul nu prea citesc literatură românească – cu câteva excepții – și cu atât mai puțin SF românesc, dar am încercat să‑i dau o șansă de data asta pentru că revista de față a fost lansată în paralel și în format digital (și pentru Kindle pe deasupra) pe elefant.ro. Din păcate mi‑a confirmat alegerea de până acum de a evita produsele românești pe piața asta – pe scurt singurele lucruri care merită citite sunt articolele.

După editorialul redactorului șef despre cariera de scriitor, interviul cu Dan Lungu „Mă tentează posibilitatea de a destabiliza realitatea”, realizat de Dan Doboș, atinge niște puncte foarte interesante despre tensiunea dintre cultură și comercial, sau cel puțin despre cum e percepută la noi, pentru că în alte părți nu se pune deloc problema așa, și despre cum a fost influențată separarea această – nefastă, aș zice – de anii regimului comunist. Din păcate atitudinea asta de elită, de club exclusivist, este în continuare răspândită și dăunătoare în primul rând autorilor, care se urcă artificial pe un piedestal de unde aleg să ignore sau să ridiculizeze opiniile cititorilor. Pentru că, nu‑i așa, cititorii nu pot să înțeleagă procesul de creație, nu sunt experți și nu au competența să critice, nu fac parte din „club”. Acești autori par să uite că publicul este cel care le finanțează pasiunea de a scrie și i‑aș sfătui să‑și facă odată un calcul cât de bine ar trăi dacă și‑ar vinde cărțile doar în cercul de inițiați care știe să le aprecieze lucrările la adevărata valoare. A se vedea aici recenta discuție de pe CititorSF relativ la un roman al lui – ironic – Dan Doboș, cel care a realizat interviul de față. Și acum să trecem la povestiri:

Asta înseamnă public, piață, consum, capitalism. Se preferă tirajele discrete sau decente, subvenția de la stat și, evident, valoarea. Tirajele mari miros urît și anunță, cumva apocaliptic, triumful gustului public, inevitabil mediocru, asupra valorii certificate de critica literară, eminamente universitară. Desigur, cu toții sînt de acord că toată lumea trebuie plătită – autor, editor, distribuitor –, însă… din bani publici. Deoarece, nu‑i așa?, cultura adevărată nu a fost niciodată vandabilă ș.a.m.d.

Edana Rose de Oliviu Crâznic e un fel de space romance într‑un viitor în care oamenii au ocupat sistemul solar și se extind în galaxie, dar trăiesc într‑un fel de monarhie cu influențe islamice. Două surori gemene născute pe Venus, Edana și Julish Rose, sunt în mijlocul unei conspirații de a răsturna regalitatea Pământului, pe luminata Ermengaarde din Dinastia Eyes. Separate din tinerețe de tatăl lor pentru a le da educații diferite, cele două sunt reunite pentru nunta lui Julish la curtea Ermengaarde, unde Edana se trezește implicată în complotul surorii ei. Povestirea e scrisă bine, cu tonul potrivit și cu un final tensionat de ambiguitatea între cele două femei identice, dar nu prea înțeleg care îi e scopul – sau dacă are unul – în afară de a se juca cu clișeul „geamăn bun/geamăn rău”. Ca să nu mai zic că space romance mi se pare la fel de ieșit din uz ca ideea animalelor native pe Venus.

Peste Atavic de Liviu Surugiu am sărit, am zis că nu are rost să citesc doar un fragment de roman, care pare mult prea complex pentru a‑i prinde gustul din câteva scene.

Fugă domnească de Liviu Radu rescrie un fragment de istorie românească, fuga domnului Caragea, condimentând‑o cu ceva steampunk. Din nou aceeași problemă ca la Edana Rose: bine scrisă, cu limbajul adecvat epocii, dar fără o miză reală, mai mult un experiment de gândire decât o povestire complet formată.

Himera de Narcisa Stoica pornește într‑o expediție cu nava Belladonna pentru a verifica unele teorii legate de Centura lui Oorsd la periferia unui sistem solar străin. La bord doi studenți ai Universității din Arved, Filip Odell și Grigh Dai, pilotul veteran Ayn Trev și un pilot de rezervă adus în ultimul moment la cererea Universității. Apropiindu‑se de țintă, cei trei – pilotul de rezervă e în stază – încep să aibă vise din ce în ce mai vivide implicând corbi și presupusa planetă distrusă cu mult înainte de formarea centurii. O idee nu prea originală și neverosimilă.

În Un zîmbet de milioane de Ioana Vișan, un contrabandist de arme biologice aterizează pe o colonie de periferie pentru a recupera mostrele furate de el și partenerul său de pe Solance. Cum acesta e mort și îngropat într‑un imens cimitir labirintic subteran păzit de lerreni, creaturi locale asemănătoare cu crocodilii, e nevoit să apeleze la un localnic, mecanicul Simone Dechamps, pentru a ajunge la încărcătura periculoasă. Scrisul e cam pueril pe alocuri și povestea, deși destul de interesantă, se desfășoară egal, fără un punct culminant sau de suspans, în afară de poanta din final care se leagă de titlu. Pare a fi scrisă ca parte din ceva mai amplu, care ar putea eventual să susțină acest fragment.

Nu știu dacă ticurile verbale ale eroinei, urmărite riguros de autor, se regăsesc în jargonul liceenilor de astăzi, dar ele cu siguranță ar putea exista.

Revista se încheie cu trei recenzii și n‑o să mă apuc să fac recenzii la recenzii. Aș comenta însă ceva la ultima, scrisă de Dan Doboș despre romanul Anul terminal al lui Florin Pîtea. La un moment dat se referă la limbajul specific cărții pe care l‑am remarcat și eu din fragmentele publicate online, dar într‑un mod negativ. Pentru că argoul de acolo chiar a fost folosit, acum un an sau doi, iar acum toată lumea l‑a uitat. Problema cu experimentele lingvistice e că sunt fie foarte reușite (ca limbile elfilor în Lord of the Rings sau klingoniana din Star Trek), fie de prost gust – cum mi se pare mie Portocala mecanică, pe care am abandonat‑o după câteva pagini. Iar să te inspiri din realitate e și mai riscant: până când cartea ajunge la cititori moda se va fi schimbat de câteva ori, ba mai rău, cu fiecare an care trece limbajul va părea din ce în ce mai demodat. Pe scurt mă îndoiesc că o să mai cumpăr revista pe viitor, în lipsa unor povestiri de la autori străini.

Nota mea: 2.5