23 June 2013

David Mitchell - Cloud Atlas

in Bucharest, Romania

David Mitchell - Atlasul NorilorDespre Atlasul norilor am citit multe păreri bune și am fost la rândul meu intrigat de descrierea generală, așa că m‑am gândit să o citesc și eu – fără să văd și ecranizarea recentă. Structura romanului e mai aparte, format din șase povestiri din perioade diferite ale istoriei, de la jumătatea secolului XIX până într‑un viitor incert post‑apocaliptic, legate între ele prin temele generale și câteva detalii, precum și de aluzia că personajele principale sunt același suflet reîncarnat, marcat de un semn de naștere în formă de cometă pe umăr. Acestea sunt însă relatate doar până la jumătate, unde firul se întrerupe pentru a începe următoarea – cu excepția celei de‑a șasea; e un pic ca și cum ai urca o piramidă în trepte până în vârf, coborând apoi pe cealaltă față.

The Pacific Journal of Adam Ewing deschide seria cu jurnalul de călătorie al notarului american Adam Ewing care se întoarce din Australia la San Francisco la bordul navei Prophetess, în anul 1850. În cursul unei escale în insulele Chatham, Adam descoperă istoria băștinașilor Moriori, cuceriți de Maori într‑o reluare la scară mai mică a colonizării de către albi, se împrietenește cu doctorul Henry Goose și salvează fără să vrea unul din ultimii Moriori de pe insulă.

Peace, though beloved of our Lord, is a cardinal virtue only if your neighbors share your conscience.

Letters from Zedelghem are loc între cele două Războaie Mondiale, când tânărul muzician Robert Frobisher fuge din Londra și de familia care l‑a dezmoștenit pentru a căuta patronatul unui muzician mai faimos, Vyvyan Ayrs, dar care din cauza vârstei și a bolii nu mai poate compune singur. El își povestește aventurile, de la escapadele amoroase la conflictele creative cu Ayrs, în scrisori adresate prietenului și amantului său Rufus Sixsmith, rămas la Cambridge. În conacul lui Ayrs, Robert descoperă prima jumătate a jurnalului lui Adam Ewing, făcând conexiunea cu prima parte. De asemenea, el lucrează la o piesă proprie, the Cloud Atlas Sextet, care are o structură similară cu romanul.

A half-read book is a half-finished love affair.

În Half-Lives: The First Luisa Rey Mystery, Rufus Sixsmith, acum la o vârstă înaintată și laureat al Premiului Nobel pentru studiile despre fizica nucleară, recitește pentru a cine‑știe‑câta oară corespondența din tinerețe cu Robert. În însorita Californie, la Buenas Yerbas, el a contribuit la construirea unor reactoare nucleare, pentru a descoperi însă probleme de design care ar putea duce la o catastrofă. La o petrecere o întâlnește pe Luisa Rey, o jurnalistă ambițioasă, căreia îi încredințează acest secret, punând‑o în vizorul corporației Seaboard și al asasinilor acesteia.

Our great nation suffers from a debilitating addiction. Alberto Grimaldi, Seaboard CEO and Newsweek Man of the Year, is king of the dramatic pause. Its name is Oil.

The Ghastly Ordeal of Timothy Cavendish se desfășoară în Anglia contemporană, unde clientul editorului Timothy Cavendish omoară un critic într‑un acces de furie, asigurându‑și o sentință serioasă la pușcărie, dar și succesul fulminant al cărții sale altfel mediocre. Când frații gangsteri ai condamnatului îl amenință pe Cavendish pentru o parte din vânzări, acesta se refugiază într‑un azil de bătrâni la sugestia fratelui său. Printre manuscrisele trimise la editura lui se află și povestea incompletă a Luisei Rey.

Patience’s design flaw became obvious for the first time in my life: the outcome is decided not during the course of play but when the cards are shuffled, before the game even begins. How pointless is that?

An Orison of Sonmi~451 ne prezintă o viziune distopică a viitorului: undeva în Coreea, corpocrația este acum forma „perfectă” a societății, bazată pe consumerism și publicitate – la un moment dat ni se spune că pe muntele Fiji se află un gigantic proiector care pune reclame pe Lună. Cetățenii sunt recunoscuți printr‑un cip numit Soul și li se cere doar să consume cât mai furibund pentru beneficiul corporațiilor gigantice. Dar la baza societății economia e susținută de clone‑sclavi, crescute în cuve, modificați genetic pentru a se potrivi perfect slujbei lor și ținuți sub control de propagandă și droguri. Unul dintre acești fabricanți este Sonmi‑451, chelneriță la Papa Song, un fel de McDonalds futurist, care spre propria mirare începe să devină conștientă de condiția ei și la un moment dat evadează cu ajutorul unui eminent profesor de universitate și dusă acolo pentru studii. Povestea precedentă apare aici sub forma unui film vechi, cu mult înainte de conflictele – foarte probabil cu arme nucleare – care au dus la apariția statului Nea So Copros. Ea își redă amintirile într‑un interviu cu un funcționar de stat pentru arhivare pe un dispozitiv holografic numit orison, în timp ce‑și așteaptă execuția pentru revolta împotriva corpocrației.

I wonder if you encountered this dictum first spoken by a twentieth-century statesman: An abyss cannot be crossed in two steps.

Sloosha's Crossin' An Ev'rythin' After merge și mai departe în viitor, când ultimele bastioane de civilizație, inclusiv Nea So Copros, au dispărut într‑un război final. Ultimele rămășite ale umanității au revenit la sălbăticie pe insulele Hawaii. Acolo Zach’ry își deapănă viața membrilor tribului, în fața unui foc. Recunoaștem aici brutalitatea din prima parte, cu un trib pașnic de agricultori, venerând‑o pe zeița Sonmi, prădat în mod frecvent de sălbaticii Kona. Tribul lui Zach’ry e vizitat de două ori pe an de o navă avansată, de poporul Prescienților, iar la un moment dat una dintre ei, Meronym, rămâne pentru șase luni pentru a studia viața tribului. Ea poartă cu ea un orison, din care uneori Sonmi își reia relatarea înregistrată în partea precedentă.

Souls cross the skies o’ time, Abbess’d say, like clouds crossin’ skies o’ the world.

A reușit David Michell să mă cucerească cu inovațiile lui de structură și limbaj? Hmm, nici pe departe… Cartea mi s‑a părut plictisitoare și destul de forțată, și din cauza fragmentării am uitat destule detalii până când am revenit la primele povestiri. Tot citeam așteptând să apară o revelație deosebită, o idee sclipitoare și originală, dar n‑am găsit‑o nicăieri. Tema mi‑e destul de clară: natura umană (atlasul norilor, mereu cu forme noi, dar pe același fond) în toate manifestările ei, destinul și predeterminarea, iar în special setea de putere, asuprirea celor slabi și săraci, și cum asta perpetuează la nesfârșit războaiele, din ce în ce mai violente, până la distrugerea completă a civilizației. Dar autorul o lungește prea mult, prea pedant și cu prea multe artificii inutile. De exemplu aluzia la reîncarnare e folosită prost după părerea mea: repetată în numeroase ocazii, dar fără să adauge nimic nou personajelor sau acțiunii. Ba chiar autorul se auto‑ironizează pentru folosirea ei undeva în povestirea patru. Ar fi fost suficient pentru continuitate ca fiecare personaj să descopere consemnarea poveștii dinainte. Sau dacă se vor legături, de ce nu unele mai tari, cum ar fi o aluzie că populația din partea a șasea sunt urmașii fabricanților din partea cinci retrași în Hawaii – măcar ar fi fost ceva original!

Din poveștile individuale, prima și a patra m‑au lăsat complet rece și cred că romanul ar fi fost mai ușor de parcurs, mai clar, fără aceste interludii. Cel puțin prima oferă o imagine clară asupra temei romanului prin examinarea colonialismului occidental, dar a patra nu are nici măcar acest atu. Sau ar trebui să consider că bătrânii îngrijiți într‑un azil într‑una din cele mai bogate țări sunt cumva la fel de năpăstuiți de soartă ca niște băștinași duși în sclavie?! A doua și a treia sunt mai antrenante; una beneficiază de personalitatea lui Robert Frobisher, consumat de obsesia creației și a muzicii, amuzant cu frivolitatea lui și ușurința cu care sare de la o emoție la alta, dar și surprinzătoare prin finalul trist; cealaltă de acțiunea polițistă în goana după Raportul Sixsmith – deși și aici destul de încărcată de clișee și repetitivă.

Ayrs sees our role is to make civilization ever more resplendent. My employer’s profoundest, or only, wish is to create a minaret that inheritors of Progress a thousand years from now will point to and say, Look, there is Vyvyan Ayrs! How vulgar, this hankering after immortality, how vain, how false. Composers are merely scribblers of cave paintings. One writes music because winter is eternal and because, if one didn’t, the wolves and blizzards would be at one’s throat all the sooner.

A cincea, deși la prima vedere o distopie SF interesantă, se dovedește a fi nu mai mult decât o colecție de clișee. Nea So Copros e doar un hibrid între cele mai cunoscute distopii, 1984 – din care preia statul unic, monolitic, care rescrie istoria și prezentul pentru a‑și inventa inamici și a se menține – și Minunata Lume Nouă – din care provin sclavii născuți în cuve și menținuți fericiți și ascultători cu doze regulate de drog. Ba mai rău, Mitchell face singur referire la acești autori, numindu‑i Marii Optimiști ai secolului XX. Și preluările nu se opresc aici: finalul e parcă tăiat din Soylent Green și o scenă de‑a dreptul penibilă și inutilă – pentru că e arhi‑cunoscută – provine din Wilhelm Tell. Până și indicativul lui Sonmi e copiat din Fahrenheit-451

I asked if Siddhartha was indeed a god. Many called him so, the Abbess agreed, but Siddhartha does not influence fortune or weather or perform many of a divinity’s traditional functions. Rather, Siddhartha is a dead man and a living ideal. The man taught about overcoming pain, and influencing one’s future reincarnations.

O altă inovație care îi reușește și nu prea este evoluția limbajului. În ultima povestire, engleza originală se deteriorează până la punctul în care e greu de înțeles, ceea ce e un punct în plus pentru realism, dar vreo trei‑patru în minus pentru ușurința de a citi cartea. Iar în Nea So Copros schimbările mai subtile sunt din păcate neverosimile: pe de o parte silaba ex e redusă la un simplu x, ceea ce pare în regulă până când își dai seama că ești în Coreea, unde cuvintele n‑au de ce să capete deformări englezești; probabil traduse în chineză sau coreeană nici măcar nu conțin sunetul x! Pe de alta numeroase obiecte uzuale s‑au confundat cu numele corporației care le produce – un trend valid după cum noi românii am adaptat marca Adidas în substantivul comun – dar… pentru cine citește acum e greu de crezut că în viitor camerele de luat vederi se vor numi sony‑uri de vreme ce între timp Apple a devenit un nume mult mai de succes. Așa cum am spus și altădată, inventarea unui limbaj nou e treabă complicată care reușește rareori – și nici măcar Tolkien nu a insistat să citim o povestire în limba elfă doar pentru a demonstra că poate.

Ca concluzie, Atlasul Norilor are câteva idei frumoase și interesante, dar care sunt înecate în noianul de clișee, ocolișuri redundante și personaje plate pentru care eu n‑am reușit să simt empatie sau interes. Pare a fi o caracteristică comună romanelor care încearcă să folosească reincarnarea, chiar dacă aici e o parte minoră a poveștii. Deși n‑am văzut filmul, l‑aș recomanda mai degrabă pentru că măcar se termină mai repede decât cartea…

Post a Comment