Nu sunt un mare fan al literaturii moderne germane în principal pentru că mi se pare mult prea obsedată de nazism și consecințele celui de-Al Doilea Război Mondial – poate pe bună dreptate, dar asta n-o face mai suportabilă. Totuși cartea de față mi-a fost recomandată de două colege de serviciu și neavând ceva mai important pe lista de lecturi am parcurs-o rapid – și, culmea, în germana originală, un alt lucru pe care nu-l fac prea des. De vreme ce cartea a fost ecranizată în urmă că câțiva ani, acțiunea e probabil destul de cunoscută: adolescentul Michael Berg se îmbolnăvește de hepatită și în timpul unei crize vecina Hanna Schmitz îl conduce acasă. Odată refăcut, e trimis de mama lui să‑i mulțumească Hannei și fără prea multe ocolișuri devin amanți, în ciuda diferenței de vârstă de vreo 20 de ani. Ritualul lor de amor includea baia împreună și o sesiune de lectură, de unde și titlul romanului. Odată cu intrarea lui la facultate se despart pentru a se regăsi peste ani în circumstanțe complet neașteptate: într‑o sală de judecată unde Hanna e acuzată de crime de război împotriva unor prizonieri evrei, iar Michael urmărește procesul în calitate de student la drept.
Romanul e relatat la persoana întâi de cititorul Michael într‑un stil destul de simplu și clar, la obiect, ceea ce îl face destul de ușor de parcurs, chiar și în germană. În același timp autorul are destule pasaje introspective, în care meditează pe larg asupra sentimentelor lui și mai târziu asupra moralității și dreptății. Prima parte se ocupă aproape exclusiv de relația dintre cei doi, de la debut la răcire și dispariția bruscă a Hannei, trecând prin toate etapele obișnuite: descoperirea atracției, dezvoltarea intimității, căutarea de ocazii pentru a fi împreună, dar și certuri violente și bruște, din motive care lui i se par de neînțeles, ferirea de ceilalți, rușinea de a se îndepărta de Hanna odată cu mutarea la facultate și găsirea de noi prieteni și ocupații, tristețea după dispariția ei fără explicații.
Dieselbe Weltvergessenheit lag in den Haltungen und Bewegungen, mit denen sie die Strümpfe anzog. Aber hier war sie nicht schwerfällig, sondern fließend, anmutig, verführerisch – Verführung, die nicht Busen und Po und Bein ist, sondern die Einladung, im Inneren des Körpers die Welt zu vergessen. Schlink are aici o tehnică subtilă pentru a sublinia intensitatea relației lor, pe care poate n‑aș fi remarcat‑o dacă nu mi‑aș fi propus s‑o folosesc chiar eu cândva, anume pasajele în care se află alături de Hanna și care l‑au marcat cel mai profund sunt povestite la prezent; ele sunt la fel de vii ca atunci, se petrec într‑un acum etern în loc să fie vechi amintiri șterse. Prin contrast, anii de facultate i se par ușori, lipsiți de griji și consistență, tocmai pentru că nu sunt încărcați cu aceleași sentimente. Parcă țin minte să fi citit într‑un studiu undeva că amintirile cele mai intense sunt cele asociate cu senzații puternice, restul se pierd în masa comună a uniformității. Și dacă tot vorbim de psihologie, câteva pasaje sugerează că relația are la bază un complex al lui Oedip: nu numai diferența de vârstă, ci și grija aproape maternă pe care Hanna i‑o poartă tinerelului ei, culminând în ritualul îmbăierii care repetă o scenă din copilăria lui Michael.
Tonul părții a doua, centrată pe proces, e mult mai grav și reflecțiile se aplică în mare măsură întregii Germanii și trecutului nazist. Totul însă pleacă și ajunge tot la sentimentele lui față de Hanna: Michael se zbate între obligația morală de a o condamna pe Hanna pentru faptele din timpul războiului și dorința de a o înțelege, incapacitatea de o înțelege echivalând pentru el cu o nouă trădare. Aceeași dilemă se poate aplica la fel de bine generației trecute, care a promovat, susținut sau tolerat nazismul. E un conflict între generații dus la extrem: noua generație ar trebui să‑și renege proprii părinți pentru complicitatea lor, dar faptul că le sunt fii și fiice îi implică și pe ei indirect, dragostea și datoria îi leagă și condamnă și pe ei alături de bătrâni… În contrast cu filozofările lui complexe, Hanna contribuie o întrebare sinceră și înșelător de simplă, la care însă nimeni din sală nu îndrăznește să răspundă: Voi ce‑ați fi făcut în locul meu?
Ich wollte Hannas Verbrechen zugleich verstehen und verurteilen. Aber es war dafür zu furchtbar. Wenn ich versuchte, es zu verstehen, hatte ich das Gefühl, es nicht mehr so zu verurteilen, wie es eigentlich verurteilt gehörte. Wenn ich es so verurteilte, wie es verurteilt gehörte, blieb kein Raum fürs Verstehen. Aber zugleich wollte ich Hanna verstehen; sie nicht zu verstehen, bedeutete, sie wieder zu verraten. Ich bin damit nicht fertiggeworden. Beidem wollte ich mich stellen: dem Verstehen und dem Verurteilen. Aber beides ging nicht. Procesul scoate de asemenea la iveală o informație crucială despre Hanna, care explică multe din acțiunile ei, de la cele din război la insistența de a‑i fi citite cărți și rarele accese de supărare, pe care Michael nu le înțelesese la vremea respectivă. Dar odată cu revelația se deschid alte mistere, noi întrebări în fața cărora se închid zidurile închisorii și care nu vor fi lămurite niciodată. Ca toți oamenii, povestitorul trebuie să constate că nu poți cunoaște cu adevărat pe altcineva, că cele mai importante și intime gânduri vor rămâne pe vecie secrete.
Geschichte treiben heißt Brücken zwischen Vergangenheit und Gegenwart schlagen und beide Ufer beobachten und an beiden tätig werden. Până aici toate bune și frumoase, am avut parte de un roman de dragoste neconvențională, apoi de teme de gândire despre responsabilitate și cursul istoriei; însă ultima parte duce totul la un alt nivel. Cu același stil simplu, cu nimic ieșit din comun, Schlink introduce într‑o singură propoziție – pe care am citit‑o de două ori pentru că‑i ratasem semnificația prima oară – o decizie a lui Michael care schimbă restul vieții sale și retroactiv m‑a făcut să mă gândesc altfel la întreaga carte. Nu are rost să stric surpriza pentru cei ce nu știu despre ce e vorba, dar e un gest mai presus de dragoste, de atașament profund, poate la fel de inexplicabil ca comportamentul Hannei. Unii poate ar spune că e vorba de obsesie sau vinovăție, de o dependență emoțională dusă la extrem… Sau așa cum meditează – din nou – Michael în scris, poate separarea forțată de Hanna a fost cea care i‑a permis s‑o iubească în continuare, să o idealizeze cum n‑ar fi putut face cu o femeie reală aflată alături de el, să transforme amintirile unei iubiri vechi de ani de zile într‑o realitate permanentă, o iluzie atât de puternică încât a îndepărtat nevoia de o relație concretă. Sau poate sunt toate astea la un loc și ceva mai mult, un mister pe care nimeni n‑a reușit să‑l explice. Eu nu pot să spun cu siguranță decât că am fost puternic surprins de roman și îl recomand fără rezerve.
P.S. Am pus citatele în germana originală pentru că n-am avut timp să le traduc, dar majoritatea se regăsesc în engleză pe profilul Goodreads al cărții.
Post a Comment