Joe Haldeman - The Forever War

Odată cu descoperirea saltului prin colapsar în anii ‘80, omenirea are prima șansă adevărată de a descoperi și coloniza sistemele solare din vecinătate. Dar încă de la primele misiuni apar probleme neașteptate, unele nave dispărând fără urmă. Nu trece mult până când vinovații sunt descoperiți: o altă rasă extraterestră botezată „taurani” de către pământeni. În fața acestei amenințări întregul Pământ se mobilizează sub conducerea UNEF, Forța de Explorare a Națiunilor Unite, efectiv un comandament de război care recrutează în rândurile sale toți cetățenii cu IQ ridicat, pregătindu‑i de luptă și trimițându‑i împotriva bazelor taurane. Unul dintre acești recruți fără voie, soldatul William Mandella, ne povestește în stilul lui sarcastic antrenamentele, experiența războiului și mai apoi dificultatea de a se reintegra după întoarcerea acasă la încheierea contractului cu UNEF.

Oh, it’s true. I was born in 1975.

Well, god…damn. You’re almost as old as I am. He giggled. I thought that was just something the government made up.

Spre deosebire de alte câștigătoare ale premiului Hugo din acea perioadă, cum ar fi Dune, Nemuritorul sau Deposedații, Războiul Etern nu a trecut la fel de bine prin deceniile de la publicare – ceea ce e într‑un fel de înțeles, fiind plasată într‑un viitor mult mai imediat decât restul, un viitor care pentru noi deja s‑a transformat într‑un trecut radical diferit. Gândită ca o reflecție a experienței lui Haldeman în timpul războiului din Vietnam, alegerile care au făcut romanul atunci un comentariu de succes la absurditatea războiului și problemele de reintegrare a veteranilor, acum s‑au transformat în anacronisme care îl îngreunează. Știința inventată de autor contrazice serios cunoștințele actuale și e evident că a fost construită special pentru a împăca simultan nevoia de a duce trupele pe câmpurile de luptă la ani‑lumină depărtare și de a le aduce înapoi pe Pământ în decurs de câțiva ani. Colapsarii – de fapt găurile negre – nu permit traversarea instantanee a spațiului, iar găuri de vierme nu s‑au descoperit în vecinătatea sistemului solar; Charon nu e o altă planetă, ci un satelit al lui Pluto – care în paranteză fie spus nici el nu mai e planetă de câțiva ani, cu numele cel puțin. În schimb Haldeman intuiește corect prezența altor planete atât mai departe în centura Kuiper cât și în jurul unor stele moarte ca piticele albe.

Nici schimbările sociale cu care se confruntă perplex Mandella pe Pământ la zeci de ani de la startul misiunii sale nu sunt mai verosimile. Suprapopularea, foametea și șomajul instituționalizat n‑ar fi atât de departe de realitate, în schimb soluția pe care guvernul mondial o găsește la rata prea mare a natalității este, hmm…, convertirea întregii populații la homosexualitate… Deși dă ocazia unor momente oarecum amuzante în care Mandella se străduie să ne convingă că nu e homofob, poate ar fi fost mai practic să se folosească contraceptive.

My own memories of combat are over a half-century old. To me it was exhilarating, strengthening. I must be a different kind of person than all of you. Or have a very selective memory, I thought.

Ceea ce mai salvează oarecum povestea și o face digerabilă este vocea unică a lui Mandella, comentând la fiecare pas cu un ochi ironic deciziile superiorilor – sau pe cele proprii atunci când, vrând‑nevrând, lunga lui experiență îl propulsează la gradul de locotenent – și societatea din ce în ce mai stranie din jur. Poate ar fi mai bine să evaluez cartea din acest punct de vedere, ca o satiră la adresa unei societăți militariste și birocratice, care întâi trage și apoi pune întrebări, și a intoleranței față de cei diferiți – aici întoarsă pe dos, îndreptată dinspre majoritatea homosexuală către puținii soldați hetero care supraviețuiesc. Finalul mai ales, în care umanitatea descoperă sute de ani prea târziu că s‑a lansat într‑un război inutil dintr‑o simplă lipsă de comunicare, e un exemplu perfect de ce confruntarea militară ar trebui să fie ultima soluție în cazul unui conflict, nu prima.

Nota mea: 3.0