Robert Reed - Alone

În adâncurile neexplorate ale spațiului, The Great Ship navighează de milioane de ani printre stelele galaxiei. Pe suprafața ei sferică imensă, cât o planetă de mărimea lui Jupiter, un călător singuratic își duce existența, parcurgând cu rigurozitate fiecare metru, între radiația dură a spațiului și carcasa impenetrabilă din hiper‑fibră, oprindu‑se rareori să examineze o mică imperfecțiune veche și ea de milenii. Ca și nava pe care o explorează aproape cu pioșenie, nu știe de unde a venit sau unde se îndreaptă, având o viață aparent fără sfârșit la dispoziție. Dar încetul cu încetul rasele din Galaxie încep să descopere Nava Măreață, curiozitatea și nevoia de spațiu le împing să populeze nava, de la suprafața periculoasă până în adâncurile labirintice, neatinse de la crearea lor. În ciuda eforturilor sale de a rămâne ascuns, călătorul nostru timid e forțat să‑și abandoneze misiunea auto‑proclamată și să interacționeze sporadic cu noii‑veniți – și să‑și găsească noi metode de camuflare atunci când întâlnirile nu decurg în favoarea lui.

And then it would stand again and resume its slow travels, feeling blessed to move free upon this magnificent face.

Un element al unui univers mai vast, cuprinzând alte două romane, povestirea de față are o idee interesantă, care este dezvoltată foarte bine la început. Stilul construiește o atmosferă de izolare extremă, de singurătate pură, cu atât mai pronunțată cu cât se întinde înapoi în timp pe – probabil – milioane de ani! Pe cât de neobișnuită și diferită este această aproape-ființă gânditoare, regăsim în ea câteva caracteristici umane: curiozitatea care îl împinge să meargă mai departe, modul în care îi funcționează memoria, concentrându‑se pe păstrarea rarelor momente în care descoperă ceva nou, comprimând în același timp restul mileniilor monotone în câteva imagini, și mai ales nevoia nerostită a unui scop în viață, chiar și unul atât de aparent inutil ca un pelerinaj continuu pe suprafața unui nave părăsite.

Mai departe în nuvelă însă accentul se schimbă atunci când lumea simplă și ordonată a entității este amenințată de intruziunile oamenilor. Aici povestea alunecă încet, dar sigur, în clișeul (sau poate adevărul) „oamenii se tem de și distrug orice e diferit”. Ba mai mult, finalul introduce brusc niște revelații despre originea lui Alone, dar și a Navei, care mi s‑au părut forțate și fără prea mare legătură cu restul poveștii – ca și cum autorul nu a apucat să le introducă în romane și a simțit nevoia să le arunce totuși undeva. Aș fi preferat ca originea lui Alone să rămână un mister, povestirea ar fi fost mult mai interesantă astfel.

Nota mea: 3.0