Dan Doboș - Abația

La zeci de generații în viitor, omenirea s‑a răspândit în Galaxie după ce Ultima Confruntare a pârjolit Pământul natal. Sub conducerea Împăratului, sectoarele trăiesc o epocă de aur, cetățenii lor dedicându‑se liber artelor și distracției, în timp ce pe sutele de Lumi Agricole populații de clone controlate de o credință falsă muncesc pentru a le oferi hrana. Pe vechiul cămin mai rămân doar Abația, singurii care dețin rețeta formării de noi Lumi Agricole, și hoardele de barbari, urmașii mutanți ai supraviețuitorilor conflagrațiilor nucleare de la sfârșitul secolului XXI. Dar undeva pe o planetă ținută secret, Imperiul a descoperit prima rasă extraterestră, zeții, a căror organizare în stupi conduși de mătci i‑ar face perfecți pentru a înlocui monopolul Abației asupra Lumilor Agricole și a aduce procesul sub controlul Împăratului. Din păcate manipularea genetică este o artă demult uitată, rezervată Abației, așa că Bela VII își trimite unul din quinți, Rimio de Vassur, să descopere secretele lor pentru a le aplica zeților. Iar în alt sector, unde fratele Isidor este însărcinat să livreze federației Sagittarius o nouă Lume Agricolă, interferențele guvernatorului Crey riscă să derapeze procesul delicat al genezei religiei și să aducă pedeapsa Abației asupra lui.

Primul meu contact cu Abația a fost dezamăgitor, căci primul capitol, în care Rim sosește la Abație și îi forțează mâna Abatelui ca să fie acceptat ca ucenic, mi s‑a părut prost scris, cu dialoguri stângace și criptice care m‑au iritat la culme. Dar cum m‑am obișnuit să fac un efort să termin fiecare carte pe care o încep (altfel 1Q84 n‑ar fi avut nici o șansă), am perseverat și în curând am început să descopăr și părți bune, sau cel puțin acceptabile. Peste tot cartea este descrisă ca o versiune românească a Dune și sunt multe aspecte care susțin această comparație. În afară de organizarea aparent feudală a Imperiului, o paralelă clară este ceea ce în Dune se numește „monopolul apei”: așa cum acolo fiecare organizație deținea secretul unui aspect al tehnologiei, culminând cu monopolul suprem asupra mirodeniei, aici avem două forțe care se opun, fiecare controlând un element esențial pentru supraviețuirea omenirii. Instituția Imperială controlează călătoriile interplanetare prin monopolul asupra australului, unicul combustibil care poate propulsa navele cu viteze superioare luminii, iar Abația este singura care poate crea noi Lumi Agricole, sursele de hrană pentru miliardele de oameni obișnuiți de secole cu o viață de huzur. În termeni Dune, Abația e un hibrid între talentul Tleilaxu de a folosi ingineria genetică și clonarea pentru a reproduce la nesfârșit aceleași tipuri umane în aceleași scopuri, și ingineria psihologică a Bene Gesserit care însămânțează credințe incipiente pe oriunde trec. Evident, orice monopol atrage competiția, așa că conflictul se naște natural din încercarea unora de a sparge monopolul, de a‑i găsi punctele slabe și de a le exploata. Rămâne de văzut care dintre cele două forțe are de asemenea capacitatea și voința de a distruge sursa propriei puteri, care în Dune este semnul suprem al controlului.

Din păcate, alăturarea cu Dune scoate repede la suprafață și defectele cărții. Acolo unde în Dune întâlneai subtilitate și încleștări între forțe comparabile, personaje care ieșeau din situații tensionate folosindu‑se de inteligența și experiența lor, aici multe sunt situațiile în care se recurge pur și simplu la forță brută și deciziile se iau din ambiție, nu pe baza unei strategii bine calculate. Un bun exemplu este quint‑ul, care, deși ar trebui să fie rodul unui proces îndelungat de selecție și antrenament și unul din consilierii apropiați ai împăratului, nu reușește să demonstreze decât abilitățile sale fizice superioare (care de altfel sunt rezultatul unui implant artificial, nu în primul rând al antrenamentelor) și la fiecare ocazie lasă în urma sa un morman proaspăt de cadavre măcelărite. Noul Împărat Bela VII pare iarăși mai degrabă o figură caricaturală decât un conducător responsabil, plănuind să atace monopolul Abației fără să știe nimic despre capacitățile lor reale și mult prea puțin despre rasa extraterestră a zeților. Nici consiliul său de coroană, complet aservit Împăratului în funcție, nu mi s‑a părut o soluție satisfăcătoare; în Dune puterea Împăratului, comandantul Sardaukarilor, era contrabalansată de armamentul atomic al Caselor și de limitele impuse de Ghildă transportului spațial. La polul opus, tatăl împăratului, Kasser, demonstrează din plin înțelepciunea care‑i lipsește fiului său, dar cum nu poate să‑l oprească sau să‑l convingă de riscul acțiunilor lui, va trebui să găsească pe cont propriu o cale de a împiedica dezastrul și o armă de folosit împotriva Abației. Din păcate în final inițiativele sale au prea puțin impact asupra deznodământului, așa că mă întreb ce rol a avut de fapt prezența lui…

Aș vrea să cred în Dumnezeu. Nu mi-am învins însă niciodată frica de a trăi într-o lume controlată doar de El.

N’Gai Loon – Confesiuni

Deși cartea atinge foarte superficial alte teme – cum ar fi moștenirea dinastică a puterii supreme și dacă clonele au aceleași drepturi ca oamenii născuți natural – cea principală este evident destinul și relația lui cu religia. Nu sunt expert în teologie, dar credința în Sfântul Augustin cel Nou predicată de Abație nu mi‑a inspirat încredere, nu am simțit consistență în spatele ei, în afara necesității de a se justifica orice acțiune a „credincioșilor” și exploatarea clonelor drept ființe inferioare, al căror destin, pare‑se, este dinainte cunoscut și aprobat de Dumnezeu. Repetatele discursuri, dezbateri și rugăciuni pe această temă sună gol, ca o lecție învățată pe dinafară fără să i se înțeleagă cu adevărat sensul. La fel sună frazele despre mărginirea lui Dumnezeu care trebuie învinsă în Armaghedon, menirea ultimă pentru care se pregătește de generații Abația. De‑abia în ultima parte se conturează o explicație, bazată pe ideea că Dumnezeu este o creație a minții umane, și de aceea își va atinge limitele atunci când fie omul va întâlni o rasă extraterestră cu un concept complet diferit (sau fără asemenea idei) despre o ființă supremă, fie când se va extinde atât de mult încât existența unui singur Dumnezeu și a unei religii unice va deveni lipsită de sens. Deși e o temă interesantă de reflecție, ar fi putut fi tratată altfel, de vreme ce doar clonele de pe Lumile Agricole aveau o religie comună, și e greu de crezut că restul miliardelor de oameni „originali” simt vreo înclinație către religia clonelor „inferioare”. Se vede aici o simplificare exagerată și inutilă a umanității; pe Pământ în două milenii s‑au perindat sute și mii de sisteme filozofice și religioase, de la cele universale la secte obscure, e foarte greu de crezut că într‑un imperiu mult mai extins nu s‑ar întâmpla la fel. Un alt punct în care Dune e mai bine gândită: religia Împăratului-Zeu Leto era acolo impusă prin lege și forță, și prin asta efectiv unica religie a imperiului său, indiferent de preferințele supușilor.

Pe de altă parte, procesul de geneză al religiei e descris în detaliu, urmărindu‑se în paralel două procese legate, cel al însămânțării coloniei Praxis și evenimentele din satul de clone al Abației, de unde provin germenii folosiți mai târziu pentru demararea religiei. E interesant de urmărit; unele aspecte sunt însă un pic stridente, deși se potrivesc bine în intriga romanului. Insistența de a se inversa multe simboluri creștine este evidentă: Fecioara Maria e transformată într‑o replică freudiană a fanteziei masculine de Madonă și Curvă, călugării sunt afemeiați și delăsători de la îndatoririle lor de soldați, abatele Radoslav e homosexual și‑și folosește amantul pentru a‑l spiona pe quint, Praxis este a șase sute șaizeci și șasea (și ultima!) planetă convertită în Lume Agricolă. Printre clonele din satul Abației relațiile monogame sunt descurajate, dar asta e de înțeles de vreme ce scopul lor final este să populeze o întreagă planetă, astfel vor da naștere la o primă generație de copii mai variați genetic. Mântuitorul ales de Dumnezeu, Stin, pare de multe ori că a fost clonat cu câteva doage lipsă, pricepe greu cum stau lucrurile cu empatia și slujirea aproapelui și de câteva ori recurge la violență și omor pentru a‑și consolida statutul în sat.

În ciuda scăpărilor și minusurilor (ar mai fi de semnalat și destule greșeli de editare în ediția electronică – care între timp a dispărut de pe elefant.ro! – de multe ori numele personajelor erau schimbate între ele), romanul a fost în mare antrenant și plăcut de citit. Final acoperă cu succes majoritatea firelor narative, lăsând însă destule posibilități deschise pentru cele două continuări din trilogie.

Nota mea: 3.5