Să revii la un roman la câțiva ani după ce l‑ai citit prima oară este cu siguranță o experiență surprinzătoare: impresiile la cald se împletesc cu amintiri fragmentare și incerte, se luptă cu așteptări ridicate, uneori nerealiste, așa cum nu se întâmplă la prima lectură. Eu am fost șocat de primul capitol, probabil cel mai scurt, în care Frank Chalmers plănuiește cu sânge rece asasinarea camaradului său John Boone, primul om pe Marte și într‑un fel imaginea întregului proiect de colonizare. Îmi aminteam rivalitatea dintre ei pe multe planuri, de la viziunea asupra societății marțiene, la influența pe plan politic, la locul în inima și patul Maiei Toitovna, dar nu și acest detaliu esențial. Cruzimea cu care Frank organizează crima și meticulozitatea cu care‑și ascunde urmele sunt un mod neașteptat de a deschide povestea – și o anticipare sumbră a finalului violent. Am așteptat în schimb alte scene de‑a lungul întregului roman (ca de exemplu ascensiunea epică a Muntelui Olympus de către Ann Clayborne) ca să constat că nu fac parte din el, ci mi le aminteam cel mai probabil din continuarea Marte Verde.
Ca structură, fiecare capitol urmărește un personaj principal, câte un membru al primul echipaj de o sută de oameni sosiți pe Marte pentru a construi o bază permanentă. Prin perspectiva lor descoperim etapele colonizării, de la lunga călătorie în nava Ares, la stabilirea primului habitat, la extinderea pe toată suprafața odată cu sosirea noilor coloniști și formarea structurilor politice. Robinson construiește o lume foarte complexă și în general plauzibilă, cu numeroase contraste și conflicte care se desfășoară pe suprafața aridă a planetei. În afară de tensiunile între liderii americani John și Frank, o altă divergență radicală se cristalizează între Ann Clayborne și Sax Russell, prima adepta păstrării și studierii planetei într‑o stare cât mai aproape de cea originală, el susținătorul terraformării rapide, cu orice cost și prin orice mijloace. Cele două viziuni vor crește în mișcări în toată regula, Roșii și Verzii, deși sub presiunile necesității Verzii au câștig de cauză, primind permisiunea de a modifica atmosfera pentru a o face mai ospitalieră. O altă dezbatere recurentă printre Primii O Sută privește viitorul politic al planetei și forma de societate pe care doresc să o clădească, o înfruntare între idealiști și cinici, între susținătorii dependenței de Pământ și anarhiștii care vor o societate diferită, eliberată de povara istoriei, o utopie comunistă similară celei din Deposedații. Odată cu influxul de lucrători ieftini sub tutelajul corporațiilor, sosiți din toate colțurile Pământului, tensiunile se acumulează rapid, și capacitatea Celor O Sută de a influența lumea pe care au creat‑o scade vertiginos, amenințând să‑i copleșească cu totul sub interesele mercantile.
Nu, nu, nu, nu! Istoria nu înseamnă evoluție! Este o analogie falsă! Evoluția e o chestiune de mediu și de șansă, care se manifestă pe parcursul a milioane de ani. Dar istoria ține de mediu și de alegere, acționând pe parcursul unor vieți, unor ani, alteori luni sau chiar zile! Istoria este lamarckiană! Așa că, dacă noi hotărâm să punem bazele unor anumite instituții pe Marte, pe acelea le vom avea! Iar dacă alegem altele, atunci le vom avea pe celelalte!
Personajele în sine sunt complexe și cu interese variate, așa cum te‑ai aștepta de la niște elite selecționate cu grijă pentru o misiune unică. De‑a lungul propriilor capitole avem ocazia unei perspective diferite asupra lor, mai profundă și intimă, care rareori reiese din opiniile celorlalți despre ei. O surpriză din capitolul Boone a fost de exemplu dependența lui de droguri, în special de omegendorf, care aruncă o lumină diferită asupra entuziasmului și atitudinii sale deschise. Cu toate acestea nu pot spune că m‑am atașat de vreunul din ei în mod special. Am simpatizat cu pasiunea lui Ann pentru lumea virgină, dorința ei de explora și descoperi secretele lui Marte. Am admirat mintea practică de inginer a Nadiei, axată pe a construi, și am compătimit‑o spre final, când își vede munca de o viață distrusă de lupte meschine. Unele din alegerile autorului ca protagoniști ar putea fi însă mai inspirate. Capitolul psihologului Michel Duval e plictisitor și în mare irelevant în imaginea de ansamblu, deși el devine o personalitate importantă în următoarele romane, ceea ce poate justifică includerea lui acum. Pe de altă parte, Hiroko Ai e fascinantă și plină de inițiativă, acționând fără aprobarea restului Primilor O Sută, dar dispare relativ devreme în roman și soarta ei nu e clarificată nici mai târziu. Deși misterul acesta se potrivește cu personalitatea ei, un capitol al lui Hiroko în prima jumătate n‑ar fi stricat. E o problemă care se accentuează în restul trilogiei, pentru că mulți dintre protagoniști sunt morți la finalul primei părți și trebuie înlocuiți.
Vreau să spun că mă uit la pământul ăsta și… și îl iubesc. Vreau să fiu afară și să‑l străbat mereu, să‑l studiez, să trăiesc pe el și să‑l învăț pe de rost. Dar când fac asta, îl transform, distrug ceea ce iubesc. Drumul pe care îl construim – mă doare când îl văd! Iar tabăra de bază este ca o mină la suprafață, în mijlocul unui deșert neatins de la începutul timpurilor. Atât de urâtă, atât de…
Pentru un roman vechi de 20 de ani, Marte Roșu reușește să surprindă destul de bine unele tendințe ale societății actuale, în timp ce alte aspecte au devenit deja anacronice. E destul de clar că o misiune de amploare pe Marte va trebui să se lase așteptată cel puțin câteva decenii, anul 2026 în care Prima Sută fondează colonia de la Underhill fiind complet nerealist. Componența echipajului lui Ares, predominant americani și ruși, e un alt punct în care povestea pare învechită: deși Rusia deține acum aproape un monopol asupra lansărilor în spațiu, economia fragilă și izolarea de comunitatea internațională o vor îndepărta cu timpul de această poziție. Dacă voi apuca să văd o misiune la o scară similară către planeta roșie m‑aș aștepta la o componență diversă, n‑ar fi exclus chiar ca conducerea să fie preluată de chinezi și americanii să lipsească complet! Situația geopolitică din roman însă, cu un grup de corporații-gigant controlând economia mondială și Națiunile Unite prin intermediul statelor-client, e periculos de aproape de realitate – chiar dacă acum e mult mai probabil ca drumul spre spațiu să fie deschis și finanțat de coloșii erei internetului (cum ar fi Google) sau de firme recent fondate în acest scop (SpaceX a lui Elon Musk), și nu de vechile conglomerate din domeniul producției în masă.
Tehnologia prezentă în roman e dezvoltată de asemenea destul de inegal: referirile la Internet sunt aproape inexistente, în afara transmisiunilor către Pământ și a unei scurte apariții a unor ochelari-video de genul Google Glass. Accentul e pus în schimb pe cele esențiale terraformării, de la roboți cvasi‑autonomi la domuri ușoare și rezistente, la boom‑ul tehnicilor genetice de creare a noi organisme adaptate climatului marțian. Tot din cercetarea genetică apare în roman un medicament minune pentru oameni, care inversează efectele îmbătrânirii și defectele genetice cauzate de expunerea îndelungată la radiații. Deși plauzibil, introducerea acestui elixir al tinereții veșnice dă impresia de artificiu literar pentru a putea păstra în centrul atenției personajele originale, care spre sfârșitul romanului au în jur de optzeci de ani și vor ajunge la câteva secole în continuarea trilogiei.
This detailed image of the #Martian moon Phobos was taken by the MRO's HiRise camera. Amazing. pic.twitter.com/nQwejNTob4
— Astroniverse (@Astroniverse) November 21, 2014În ciuda tuturor eforturilor autorului, privind romanul în ansamblu, nu‑mi pot reține o senzație contradictorie de neverosimil. Pe de o parte lucrurile se desfășoară prea rapid; îmi vine greu să cred că în termen de 40–50 de ani s‑ar ajunge de la o expediție unică de 100 de oameni la transporturi regulate de zeci și sute de mii de emigranți (și un elevator spațial funcțional!), indiferent cât de mult s‑ar investi în domeniu. Poate cinismul meu e influențat de ritmul de melc cu care se mișcă explorarea spațială și de aversiunea de risc care cuprinde încet dar sigur societatea – e mai simplu să arunci miliarde într‑o aplicație de chat care‑ți va aduce profituri rapide, decât să planifici pe termen lung, de decenii sau secole. Pe de alta ar mai fi atât de multe detalii de explorat din această lume vastă, o planetă la fel de mare ca suprafața uscatului Pământului, peste care autorul trece prea ușor, concentrat pe cei câțiva O Sută pe care‑i consideră el importanți. Chiar și așa, am savurat descrierile planetei, drumul spre Pol al Nadiei, zborurile în planor ale lui John peste deșerturile roșiatice, expedițiile orbecăind prin marea furtună de nisip; le‑am savurat cu nostalgia unor experiențe pe care eu nu le voi avea, din păcate, niciodată.
Niciodată nu fuseseră mai mult decât acum: șoapte pe fundalul marelui vuiet al planetei, abia auzite și mai puțin înțelese.
Post a Comment