Reîntors la aeroport, mi‑am căutat un loc liniștit și am așteptat citind sosirea celorlalți de la Amsterdam. Weekend‑ul prelungit la Oslo nu fusese decât încălzirea pentru o călătorie mai exotică către nordul Norvegiei, unde speram să văd și să fotografiez aurora boreală. Fusese aproape o decizie de moment, cu doar o lună-două înainte văzusem pe Twitter că s‑a eliberat un loc la tura lui Alex Conu, îl contactasem și‑mi rezervasem zboruri și cazarea în Oslo, iar acum stăteam la masă cu ceilalți, urmărindu‑i în timp ce se aruncau asupra mâncării din aeroport, înfometați de drumul de jumătate de zi din București. Și până în insulele Lofoten mai era ceva de mers.
După zborul nocturn cu SAS, am ajuns în Bodø aproape de miezul nopții. Am trimis bagajele mai voluminoase înainte cu un taxi și restul am pornit pe jos prin orășelul adormit spre țărm, însoțiți de poveștile lui Alex despre zăpezile care acopereau străzile și casele din jur cu șase luni înainte, la sfârșitul primăverii. Ne‑am intersectat de câteva ori cu singurul locuitor treaz, un tânăr pe skateboard tras de câinele lui împodobit cu lumini fosforescente – probabil la fel de surprins de procesiunea noastră ca noi de apariția lui. În schimb navetiștii adormiți în sala de așteptare a feribotului au ignorat complet agitația noastră în timp ce aranjam bagajele, verificam orarul cursei către Moskenes și deliberam dacă să luăm pastile contra răului de mare.
Fiind noapte, puntea de pasageri a feribotului era aproape pustie, așa că ne‑am putut alege orice loc. În schimb, vederea inexistentă din cauza întunericului dens din jur lăsa impresia că am fost izolați într‑o lume redusă la legănatul ritmic al navei. Deși obosit ca toți ceilalți, mi‑a fost greu să dorm în frigul întreținut de aerul condiționat – și, tot pentru că era noapte, nu era prezent nici un membru al echipajului ca să‑l închidă. Cu greu am găsit un loc mai adăpostit și am moțăit învelit într‑o geacă prea subțire. Cândva în cursul nopții am oprit la o insulă de unde a urcat un grup de elevi, se pare în naveta lor zilnică către școală. Într‑unul din multele momente de trezie am zărit pe fereastră cum vălul de întuneric cedează spre nord, tăiat în două de linia roșcată a următorului răsărit. Am debarcat la Moskenes în jur de șase dimineața, unde ne‑a întâmpinat vremea capricioasă a nordului, bătuți de ploaie și în același timp luminați de primele raze de soare. Ajunși la căsuțele de pescari închiriate pentru următoarea săptămână, am tras câteva poze în grabă, cuceriți de lumina răsăritului revărsată peste munții de peste fiord, înainte de a ne prăbuși în paturi până după prânz.
Restul zilei a fost dedicat relaxării: o scurtă ieșire pe jos pe insulă până la centrul de închirieri mașini, apoi un drum la supermarket‑ul Coop. Am fost surprins de culoarea mării, un albastru-indigo adânc, și de lumina oblică aruncată de soare, de parcă ajunsesem într‑o zi de toamnă târzie. La acea latitudine soarele nu urcă prea sus pe cer nici măcar în miezul zilelor de vară. De altfel a fost cam singura zi senină din săptămână, insulele au fost lovite de un ciclon în acea perioadă, ceea ce a redus serios și șansele de a vedea aurora noaptea.
După‑amiază am primit vizita unui localnic, un ghid care locuiește de cealaltă parte a fiordului pe care Alex îl invitase să ne arate câteva trasee de drumeție. Aparent, potecile ușoare sunt cele pe care el le parcurge vara desculț – un adevărat Tarzan al Nordului, cu plete lungi și răvășite. Mi‑a atras atenția în plus carcasa lui de iPhone, o monstruozitate din oțel masiv care cântărea probabil de trei ori mai mult decât telefonul dinăuntru. S‑a discutat și despre o plimbare cu caiacul, care însă nu s‑a materializat din cauza vremii prea schimbătoare – pentru niște începători ca noi e nevoie de apă liniștită și vântul nu a cedat suficient cât am stat acolo. Seara deja vremea se stricase, forțându‑ne să rămânem înăuntru. Am discutat pe îndelete despre astronomie, despre diversele merite ale Canon versus Nikon, inclusiv în astrofotografie, și ne‑am jucat cu camere foto – Alex adusese câteva extra oferite de f64.ro, inclusiv un corp de Canon 70D care la vremea respectivă nu era încă pe piață. Am jucat și cărți târziu în noapte, cu un ochi pe prognoza de meteo și celălalt pe prognoza de aurore, dar pur și simplu n‑a fost să fie!
De a doua zi am început să explorăm zona în cele două mașini închiriate. Prima oprire a fost la una din numeroasele plaje cu nisip alb din Lofoten, Ramberg. Dacă eschimoșii ar face plajă vara ca noi, aici ar fi stațiunile lor preferate; prea frig însă pentru români. Am încercat apoi cărarea spre Kvalvika, o altă plajă mai izolată, la care nu se poate ajunge cu automobilul, dar ploaia s‑a întețit tocmai atunci. Schimbând planul, ne‑am îndreptat spre Leknes, unde prognoza promitea o seară senină. Cum o porțiune din drum rulează aproape de ocean, am avut ocazia să zărim în larg câteva balene ucigașe, un bonus neașteptat. În Leknes ne‑am învârtit prin magazine și am mâncat la o pizzerie, așteptând înserarea. Căutând nordul, direcția în care era mai probabil să fie vizibilă aurora, am constatat că telefoanele Samsung au impresia că polul e în altă parte decât gadget‑urile de la Apple – ba mai mult, fiecare smartphone Android arată nordul în altă direcție! Am fost surprins să descopăr că diversitatea etnică a capitalei s‑a răspândit până aici: pe stradă ne‑am intersectat cu o divă înaltă de etnie africană, iar la pizzerie ne‑a servit o asiatică mică și zâmbitoare.
După lăsarea întunericului ne‑am oprit pe un drum lateral puțin umblat, bătuți de câțiva stropi răzleți de ploaie. Acolo am zărit pentru prima dată aurora, la început doar o lumină timidă, aproape imposibil de distins de norii care se înghesuiau la orizont. Lui Alex îi place să povestească despre prima lui întâlnire cu aurora, care l‑a lăsat fără cuvinte, atât de impresionat că n‑a fost în stare nici să facă fotografii – culmea surprizei pentru un fotograf! Eu unul nu am fost dat pe spate de spectacol, singurul lucru cu care mă pot mândri e că am fost primul care a distins umbra sidefie care urma să crească de‑a latul orizontului nordic. Culoarea verzuie comună în fotografii e un rezultat al expunerii lungi, cu ochiul liber e mai greu de surprins. De‑a lungul nopții am avut câteva valuri de lumină care au urcat spre zenit, inclusiv cu nuanțe roșii și violet, dar în curând activitatea s‑a redus aproape la zero. Când ne‑am găsit vorbind despre experiențe din facultate, trepiedele și camerele abandonate undeva în spatele nostru, ne‑am dat seama că era timpul să punem punct pentru acea noapte.
Din păcate asta a fost porția de aurore pentru următoarele două zile; vremea s‑a stricat și a doua zi nu am reușit să găsim senin nicăieri în împrejurimi. Dimineața a găsit vârfurile din jur ascunse în ceață și am făcut cunoștință cu populația de pisici sălbatice din zonă – o specie distinctă se pare, pisica norvegiană, cu blană mai deasă. Am ieșit câteva ore în jurul prânzului doar până în centru, la singura cafenea din Reine. Proprietatea a două surori, Bringen Blomster e aranjată foarte cochet, ca o cameră a unui conac vechi, și servește o plăcintă delicioasă de ciocolată. Seara am ieșit puțin pe malul fiordului, imediat lângă căsuțe, pentru că prognoza de aurore era slabă – și s‑a dovedit corectă.
Deși la fel de închisă, ziua următoare n‑a mai plouat și am apucat astfel să facem drumeția către plaja Kvalvika. Izolată între creste, nu e accesibilă decât pe jos, așa că am lăsat mașinile pe marginea drumului și am început urcarea. Panta nu e foarte abruptă, iar în urmă, la fiecare pauză, puteam admira un braț de fiord, încadrat de culorile calde ale frunzișului de toamnă – deși deasupra Cercului Polar, căldura suplimentară a Golf Stream‑ului permite ca în Lofoten să crească destule specii de foioase, și nu coniferele la care te‑ai aștepta. După vârf am luat o pauză mai lungă pentru a fotografia valea care se întindea înaintea noastră, cu plaja albă și oceanul liniștit până la orizont. În acest timp ne‑a depășit un moșuleț slab și fragil, care m‑a salutat în cea mai curată engleză și m‑a întrebat de unde suntem. Nu prea știu cum să iau reacția lui când a auzit Romania –a zâmbit doar și și‑a continuat coborârea spre plajă.
De Kvalvika se leagă câteva povești interesante, cea mai recentă fiind cea a doi surferi norvegieni care în urmă cu câțiva ani au petrecut o întreagă iarnă aici, într‑o colibă improvizată, făcând surf pe valurile la limita înghețului. Rămășițele adăpostului lor se văd încă între două dâmburi de pământ, înconjurate de lemne și alte materiale de construcție. Am explorat zona cam o oră, apoi ne‑am retras în fața fluxului. Întoarcerea a fost mai complicată, panta dinspre Kvalvika e mai abruptă și brăzdată de curgeri de apă care fac avansarea dificilă. Seara a fost dezamăgitoare: deși am ieșit până în Reine, ploaia torențială și vijelia ne‑au ținut în mașini.
De prima zi cu adevărat senină am profitat diferit: Anca, Alex și două fete mai în formă au urcat pe vârful Reinebringen pentru priveliștea spectaculoasă asupra fiordurilor; Răzvan și Ana au angajat un echipaj să‑și recupereze drona pierdută la baza unui pod; iar eu și alți trei am coborât în sud, la capătul șoselei, în Å. Am fost întâmpinați de alte curcubeie, colorate intense în lumina joasă. Pe cărări bătătorite de‑a lungul anilor de pașii turiștilor am ajuns la un promontoriu înconjurat de ocean. Valurile se spărgeau fără obosire de stâncile neclintite, un spectacol care pe mine mă fascinează de fiecare dată. Evident, am făcut numeroase fotografii, testând efectele filtrului de polarizare asupra luminii valurilor.
Seara am luat o pauză de la excursiile cu mașina și am ieșit în spatele casei, pe podul care leagă Hamnøy de drumul spre Reine. În lumina incertă a amurgului, o barcă cu trei turiști (nemți sau cehi, nu mai țin minte) ieșise la pescuit pe fiord – celălalt motiv pentru care lumea călătorește în Lofoten pe lângă aurore. Noaptea a fost senină și în așteptarea aurorei am urmărit mișcarea maiestuoasă a cerului înstelat în jurul nostru. Alex ne‑a arătat constelațiile, mai greu de recunoscut din perspectiva diferită de aici, cu Steaua Polară mult mai sus pe cer. Jupiter răsărise în Gemeni, iar Luna lumina din spate, deasupra oceanului. Aurora s‑a arătat și ea, la fel de sfioasă ca până acum, desfășurându‑se din spatele munților spre nord și vest. Am rămas afară până târziu, spre trei noaptea, destul ca frigul să mi se strecoare în oase și picioare în ciuda hainelor groase.
O Aurora timida s-a itit printre nori. Nu mare lucru, denar macar s-a aratat pentru cateva minute. Speram ca vremea sa...
Posted by Doi pe glob on Saturday, September 21, 2013
Dimineața următoare m‑am găsit cumva singur în sufragerie la micul dejun, cred că dormisem mai mult decât de obicei. A fost un moment de un calm ieșit din comun, care mi‑a rămas puternic în amintire. Sufrageria căsuței rorbu e ridicată pe stâlpi de lemn deasupra apei, așa că cu fereastra deschisă se aude mereu clipocitul valurilor. Drept în fața mea se ridica piscul ascuțit ca o aripă de rechin, acum luminat de soare și însoțit timp de câteva minute bune de un arc de curcubeu. Marea scăzuse, și pentru prima dată mi‑am dat seama cât de puternic e efectul fluxului aici: pescăruși poposiseră pe bolovani dezgoliți, care seara erau complet acoperiți de apă. Deși alergasem de câteva zile peste tot în căutarea înșelătoarei aurore, m‑am simțit deodată ca într‑o vacanță în toată regula, odihnit și relaxat.
Ultima zi petrecută în Lofoten am revenit împreună în Å să vizităm muzeul local. Marea atracție este documentarul filmat de cei doi surferi care au petrecut iarna la Kvalvika. Am avut nevoie de programare, numărul redus de vizitatori nu justifică un program non‑stop, și în consecință toata sala ne‑a stat la dispoziție. Deși când intrasem ploua destul de amenințător, o oră și jumătate mai târziu valea din spatele muzeului era scăldată de soare. Bărcile se legănau pe apa calmă, deasupra lor se ridicau pe mai multe rânduri casele de lemn în culorile aprinse ale nordului. Una din fotografiile de atunci a căpătat între timp formă fizică: scoasă la imprimantă în format mare și înrămată, acum e agățată în sufragerie și mă mir parcă de fiecare dată că eu sunt cel care a surprins acel moment, în același timp banal și unic.
Pentru ultima șansă de a surprinde aurora, Alex a ales un loc mai deosebit, cu șanse mari de vreme senină. Plaja Fredvang se deschide direct spre nord, în jurul unui golf larg, aproximativ circular, o zonă puțin frecventată, deși se află la doar câteva minute de un sat. După răsăritul Lunii în jur de 8 seara, pe care l‑am prins plimbându‑ne printre dune, ne‑am stabilit în mașini la adăpost de frig, în așteptare.
Și apoi, din senin, la 9 mesajele au început să curgă în toate direcțiile: apăruse aurora! Mai devreme decât de obicei, perdelele de lumină colorate în verde, roșu, violet, se zbăteau haotic pe tot cerul. Prinși prin surprindere, până am reușit să montăm trepiedele și camerele majoritatea spectacolului se încheiase, eu am prins doar două-trei cadre. Însă în acea noapte aurora a revenit mai târziu și a rămas pe cer toată noaptea, ca pentru a ne recompensa răbdarea și a ne ura drum‑bun. O bandă largă, verde-gălbuie, s‑a stabilit deasupra capului meu, urcând spre zenit și schimbându‑și leneș forma. Ore mai târziu se întinsese până la celălalt orizont, ca un pod ceresc pe care se pregăteau să coboare vechii zei ai poemelor vikinge. În același timp spre nord, deasupra oceanului, alte valuri de lumină apăreau din spatele munților, întinzându‑se și retrăgându‑se ritmic, încercând parcă să atingă lumina puternică a lui Jupiter. Împreună cu liniștea și senzația stranie de izolare din noaptea polară, o amintire ieșită din comun.
Spre 3 dimineața, cei patru din mașina noastră ne‑am întors la cabană pentru un somn scurt de doar două ore. Pe la 6 ne‑am despărțit de cabanele pescărești și am pornit către port, spre cursa de la ora 7. Lofoten ne păstrase o ultimă surpriză, căci lumina răsăritului a colorat peisajul din jur într‑o explozie de roșu, de la acoperișuri la munți, păduri, stânci și farul din larg. Din nou entuziasmați, ne‑am agitat pe puntea din spate a feribotului, fotografiind de zor – eu doar cu telefonul, camera fiind deja demontată și pusă bine în bagajul de mână. Apoi, doborâți de oboseală, ne‑am găsit locuri confortabile în față, în căldura soarelui, și‑am dormit fără griji. Nimeni nu s‑a mai agitat acum din cauza răului de mare. Am traversat din nou Bodø, de data asta în lumina dimineții, pe lângă docurile înțesate de bărci. Un nou zbor cu SAS către Oslo, apoi un altul către Amsterdam. Și Oslo a ținut să se scuze pentru vremea mizerabilă de săptămâna trecută: după decolare avionul a intrat într‑un nor și m‑am trezit înconjurat de un curcubeu circular superb, cum n‑am mai văzut niciodată. Câteva momente mai târziu am zărit din avion în depărtare un curcubeu inversat, atârnând sub nori deasupra peisajului. Înapoi în București am ajuns de‑abia spre miezul nopții, complet extenuați, dar bucuroși de experiența avută.
În concluzie o călătorie frumoasă, în care am avut ocazia să văd multe, deși aurora s‑a lăsat așteptată. Fascinați de frumusețea aspră a nordului, Anca și Alex s‑au mutat acolo jumătate de an mai târziu, și de curând au sărbătorit un an în Norvegia. Așa că dacă sunteți curioși să vedeți cu ochii voștri aurora, puteți oricând să‑i contactați pentru o vizită. Iar până la jumătatea lui mai, câteva dintre fotografiile lui Alex din Lofoten sunt expuse la Muzeul Antipa, pentru a vă face o mai bună idee despre acel loc decât o pot transmite propriile mele imagini.
Post a Comment