Am aterizat la Oslo într‑o după‑amiază mohorâtă de septembrie, după o escală la fel de mohorâtă pe aeroportul din Amsterdam. Am zburat pe această etapă într‑un mic avion bimotor, nici măcar complet ocupat, ca pentru a‑mi atrage atenția că nimeni nu alege această perioadă pentru a vizita o latitudinea asta. Vederea de la fereastră era întreruptă de fâșii de nori, deasupra unor dealuri stinghere, acoperite de brazi și ocazionale sate. Mi‑am făcut drum printre zonele în renovare spre un birou de informații, unde am fost îndrumat către următorul tren, care m‑a dus rapid spre oraș printre aceleași dealuri împădurite. Acolo oboseala cred că și‑a spus cuvântul, pentru că am luat‑o plin de încredere într‑o direcție și am nimerit cu tot cu bagaje în mijlocul unui mall aglomerat. Judecând după oamenii din jur aș fi putut să jur că am aterizat nu în Europa, ci undeva prin Istanbul sau Egipt. Am rătăcit vreo jumătate de oră în căutarea unei ieșiri, traversând o pasarelă exterioară și folosind liftul, până la urmă evadând prin parcarea subterană pe o stradă lăturalnică. M‑am reorientat cu harta primită la aeroport și confuzia mea inițială nu m‑a împiedicat să ofer sfaturi unor turiști la fel de rătăciți ca și mine, care m‑au întrebat cu accente rusești dacă știu unde e o stație de tramvai.
Din fericire, Oslo e un oraș micuț și n‑a durat mult să mă înscriu pe strada Anker, unde la cam o stație de mers pe jos se afla hotelul recomandat de o colegă de serviciu. Pot să spun că‑l recomand și eu după ce am stat acolo: poziționat aproape de centru și de transportul în comun, camere micuțe, dar curate, Internet de viteză acceptabilă, postul BBC la TV, mic dejun foarte bine aprovizionat și preț decent (pentru Oslo cel puțin), ce să ceri mai mult? Restul zilei de sâmbătă a constat într‑o plimbare lejeră în zona hotelului. Întâi o masă scurtă la un McDonalds care a fost de vreo zece ori mai fad decât orice am consumat vreodată în lanț, apoi am descoperit parcul Sofienberg, o biserică închisă, o stradă (Storgata) care mi‑a sunat ca Stargate, ajungând în final Grădina Botanică, cu aleile pustii și semnele clare ale toamnei peste tot. Și o turmă de pescăruși comunitari care ciuguleau fără griji pe o pajiște, înlocuind din peisaj ciorile din țările mai calde. Sau poate erau ciori, dar aici e prea puțin soare ca să se bronzeze suficient?
Primul lucru pe ordinea de zi de duminică a fost să‑mi cumpăr un Oslo Pass pentru trei zile. E o modalitate foarte avantajoasă de a vedea repede orașul, pentru că prețul de 490 de coroane (cam 65 EUR) acoperă transportul public, inclusiv pentru liniile acvatice care traversează regulat fiordul, intrări gratuite la majoritatea muzeelor și reduceri substanțiale la restul. Evident există și variante pentru una sau două zile, dar cea de trei include o mini‑croazieră cu ghid prin golf, de care urma să profit în ultima zi. M‑a amuzat că după ce l‑am cumpărat numele meu a fost trecut cu grijă de mână într‑un registru și am primit de acolo un număr de înregistrare pentru permis. Un anacronism cras într‑o țară în care am plătit peste tot cu cardul – nici acum n‑am idee cum arată monedele sau bancnotele lor – și unde în tramvaie sunt promovate aplicații de smartphone pentru plata călătoriei. Mă rog, trebuia să aibă și ei ciudățeniile lor!
evident, există și o aplicație de smartphone pentru turiști!
Cu Oslo Pass în portofel am luat‑o totuși pe jos spre centru, că să explorez orașul întâi într‑o plimbare fără țintă clară, așa cum fac de obicei. Am ajuns întâi la catedrala orașului, cu o arhitectură simplă, departe de extravaganțele Europei continentale. Austeritatea exterioară se reflectă în interior, unde atmosfera e reținută și credincioșii puțini și serioși. În contrast cu Parisul, unde în biserici vezi laolaltă europeni și emigranți africani participând la slujba religioasă, aici am văzut intrând doar albi, poate un semn al separării etnice mai pronunțate aici. Am citit mai târziu că partea estică a capitalei este populată predominant de emigranți, în timp ce cea vestică a rămas oarecum rezervată norvegienilor, o stare de fapt destul de evidentă atunci când treci dintr‑un cartier în altul. Din stradă în stradă m‑am îndreptat spre zona istorică și Palatul Regal, dar am deviat întâi pe la Primărie, o urâțenie în unghiuri drepte pe lângă simplitatea mai elegantă a secolelor trecute. Fața dinspre oraș e mai greu de remarcat printre blocuri, dar cea dinspre port contrastează puternic cu restul liniei țărmului și e vizibilă de la depărtare în rarele zile luminoase, un far cărămiziu combinat cu turn cu ceas. Și la capitolul decorațiuni e o combinație rar întâlnită: pa fațada dinspre oraș basoreliefuri cu scene din mitologia vikingă, sculptate în lemn într‑o manieră simplistă, aproape copilăros; în largile săli interioare fresce imense proslăvind virtuțile muncii ca în cel mai neaoș templu comunist, la fel afară statui de muncitori în bronz; iar la jumătatea drumului spre docuri altele cu femei dezbrăcate. Oamenii de aici par să aibă o fascinație cu nudurile și imaginile cvasi-comuniste!
Pe alte străzi ocolite m‑am trezit sub un uriaș păianjen metalic încremenit amenințător lângă o sală de concerte și am intrat în parcul palatului dinspre stânga. Din păcate momentul nu a fost bine ales: parcul intrase în lucrări de renovare, palatul se închide la sfârșitul lui august cu excepția unui singur tur zilnic care cred că începuse deja când ajunsesem eu. În septembrie la Oslo se cam termină sezonul turistic: nici tururi ale orașului nu se țin decât în lunile de vară. N‑am apucat să văd decât garda de la ușa din spate, câteva alei umede de ploaie și o demonstrație pentru salvarea urșilor polari. Ploaia din ce în ce mai insistentă m‑a alungat și m‑am refugiat jumătate de oră în aula universității decorată de Munch cu scene personificând rațiunea și știința. Tot prin averse reci de ploaie am vizitat și faleza care începe de lângă Primărie, Aker Brygge, despre care sunt sigur că e o zonă perfectă de promenadă cu cheiurile înțesate de iahturi și bărci, canale, arhitectură modernă și restaurantele de pe mal, cu condiția să fie iluminate de câteva raze de soare. Pentru mine însă experiența a fost învăluită în ceața care ascundea până și castelul Akershus de peste fiord, udată regulat de picături care nu mai știam dacă vin de sus sau sunt ridicate din mare de vântul neobosit. A fost o ocazie bună să‑mi îmbunătățesc tehnica fotografică, contrastul puternic între cerul de un cenușiu luminos și marea întunecată dădea peste cap expunerea automată, așa că a trebuit să intervin aproape la fiecare cadru.
În jur de ora 3 m‑am îndreptat spre fortăreață, unde am găsit (cam greu ce‑i drept) punctul de plecare în tururi. După o mică dezamăgire că Oslo Pass nu acoperă turul cu ghid uman pentru care alesesem tocmai acea oră, m‑am mulțumit cu un ghid audio și am pătruns în coridoarele singuratice. Urcând de la nivelele de jos spre capela din vârf, care încă poartă urmele bombardamentelor din Al Doilea Război Mondial, am remarcat, ca și în alte părți ale orașului, austeritatea cu care se trăia în sălile largi, departe de opulența pariziană. Iar pe terasele deschise spre larg m‑a amuzat o altă comparație inevitabilă: chiar în fața fortăreței era ancorată o navă de croazieră braziliană, a cărei înălțime depășea cu ușurință castelul medieval în care mă aflam, chiar dacă e construit pe vârful unui deal. Un semn de cât de mult s‑a schimbat lumea în doar un secol.
Terminând turul în fortăreață, m‑am întors spre centru pentru o masă de prânz. Am intrat la TGI Fridays, pe care‑i știam din Budapesta ca o alternativă mai gustoasă a fast‑food‑urilor obișnuite. Aici m‑am confruntat cu o situație mai neobișnuită, și anume la plată chelnerul m‑a rugat să introduc singur suma de plată în POS. Mi s‑a părut cam ciudat, nu mai întâlnisem procedura asta în alte părți, dar m‑am conformat. Situația s‑a repetat peste două zile, când am revenit la ei, și de‑abia mult mai târziu, amintindu‑mi de asta, mi‑am dat brusc seama că oamenii aceia așteptau bacșiș! Ce să‑i faci, de ținut minte pentru altă dată…
Ziua de luni a fost și mai mohorâtă, de la început până la sfârșit, așa că am dedicat‑o vizitelor la muzee. Oslo are o zonă dedicată, Bygdøy, pe o peninsulă spre sud‑vest, unde am ajuns după o călătorie lungă cu autobuzul. Primul pe listă a fost Muzeul Vikingilor, o clădire relativ izolată care adăpostește două nave aproape întregi, altele mai puțin bine păstrate și numeroase alte relicve ale acelor vremuri. Pe de o parte te‑ai putea gândi că nu e cel mai impresionant muzeu, cu doar două nave; e de alta însă e de admirat organizarea și tocmai capacitatea de a transforma o simplă descoperire arheologică într‑o sursă de turism. Fiecare navă era aranjată în propria galerie, și câteva nișe pe pereți adăpostesc scări pe care vizitatorii pot urca și admira navele din numeroase unghiuri, descoperind astfel băncile și butoaiele dinăuntru. Din loc în loc, panouri în formă de scut spun povestea scheletelor dezgropate alături de nave, două femei a căror poveste a rămas încă un mister – cel mai probabil o bătrână preoteasă și ucenica ei.
După un alt drum prin ploaia rece și insistentă, am trecut la muzeul Kon‑Tiki, care adăpostește replici la scară 1:1 ale ambarcațiunilor primitive refăcute de Thor Heyerdahl, cu care a traversat Atlanticul și Pacificul. Plus o mulțime de informații despre Insula Paștelui, unde și‑a petrecut mare parte din viață, și o grotă artificială decorată cu motive ale zonei. Imediat peste drum un alt episod din istoria de exploratori a norvegienilor, muzeul Fram – nu Ursul Polar, ci prima navă care a atins Polul Nord, un spărgător-de-gheață care acum ocupă interiorul acestei clădiri. E un sentiment ciudat să intri în cămăruțele strâmte, pline de blănuri și puști, și să te gândești că aici au trăit oameni mai bine de trei ani, pe oceanul înghețat, izolați în banchiza polară timp de luni întregi. Păcat că acest spirit explorator s‑a pierdut în zilele noastre, de asemenea oameni ar fi nevoie pentru o călătorie spre Marte sau într‑o colonie lunară.
Mai sunt două muzee în zonă, dar trei la rând mi s‑au părut suficiente, așa că am luat un vapor spre centrul orașului, admirând șirurile lungi de vapoare și nave cu pânze sub cerul mohorât. Într‑o inspirație de moment am luat un tramvai pe alt traseu lung către parcul Vigeland. Deși era în continuare frig, ploaia se mai risipise, așa că m‑am plimbat pe aleile singuratice, însoțit doar de câțiva alergători și mame care‑și plimbau copii în căruț. Atracția principală a parcului sunt numeroasele statui nud, începând cu cele individuale care decorează podul central, continuând cu un ansamblu ce ar trebui să fie o fântână arteziană, dar era atunci în renovare (o fi fost anul renovărilor la Oslo?), și culminând pe cel mai înalt deal cu un obelisc acoperit în întregime de corpuri dezbrăcate într‑o orgie de poziții. Cum ziceam mai devreme, o adevărată obsesie cu nudul! Vara probabil e o plăcere să te plimbi pe aici, să admiri soarele pe dealurile din depărtare, cum am avut și eu ocazia pentru foarte scurt timp. În curând însă am fugit de frig și de vântul tăios din vârf. Am ales o altă rută de întoarcere, profitând la maxim de abonamentul nelimitat: cu tramvaiul până la capăt, într‑o intersecție largă unde cu mirare am văzut expus un automobil Tesla. Nu credeam că se vând în afara Statelor Unite, de‑abia mai târziu am citit cât de populare sunt aceste mașini electrice în Norvegia. După încă un drum lung cu autobuzul prin cartiere de locuințe, m‑am găsit așteptând ultima mașină a zilei într‑o stație situată în pantă, într‑un grup pestriț de norvegieni și imigrați – revenisem în jumătatea de est, destul de aproape de hotel. Și deodată am avut o senzație de mulțumire că mă aflu acolo, poate din cauza razelor de soare, poate din alăturarea de mare și deal care face peisajul din Oslo atât de variat.
Ultima zi la Oslo a început promițător, când m‑am trezit afară pe fereastră mă aștepta un curcubeu! Și vremea a fost într‑adevăr ceva mai blândă. Am fost matinal pentru că voiam să prind prima cursă a croazierei prin fiord inclusă în Oslo Pass, așa că la 9 și jumătate eram deja pe docurile din fața primăriei, așteptând îmbarcarea. Pe un doc paralel, un grup de asiatici își făcea înviorarea de dimineață, probabil niște exerciții de tai‑chi. Am admirat agilitatea cu care un tânăr care părea student se cățăra și cobora de pe vas și parâme, pregătindu‑ne de plecare – ca muncă part‑time în facultate, nu cred că e rău să fii matelot. Prima etapă a ocolit fortăreața Akershus, din nou străjuită de o masivă navă de croazieră, și ne‑a oferit o vedere de aproape asupra monumentului de sticlă din fața Operei, înainte de a opri acolo. Am fost stropiți de rafale sporadice de ploaie, dar când a început a doua etapă cerul s‑a curățat, luminând puternic largul fiordului. Am făcut un ocol vizitând insulele locuite – sunt sigur că e foarte frumos pentru rezidenți, dar sunt tare curios cum decurge naveta lor spre serviciu în cursul iernii… Am coborât la a doua oprire, din nou în Bygdøy, de unde am luat‑o pe jos spre Muzeul local al Satului.
Ca și cel din București, Norsk Folkemuseum strânge laolaltă locuințe din multe zone ale Norvegiei, cu explicații extensive despre localitatea și perioada din care provin. Spațiul este mai larg însă, seamănă mai mult cu un parc în care fiecare casă sau grup ocupă un teren suficient ca să pară izolată de restul. Așa este cazul și cu vedeta muzeului, biserica Stave, situată pe o colină separată de celelalte case prin brazi înalți. Amintește destul de bine de bisericile noastre maramureșene, încrucișate cu o pagodă orientală: întunecată, înaltă și abruptă, cu acoperișul în trepte și decorații ascuțite în colțuri. Surprinzător, acest muzeu adăpostește și animale domestice: câțiva ponei plictisiți de atenția constantă a grupurilor de copii, capre negre, ba chiar și porci! Partea cea mai inedită însă mi s‑a părut The Old Town, o reconstrucție a orașului Oslo din secolul 19. Câteva case pot fi vizitate, amenajate exact ca atunci, și am fost surprins de cât de mici și înghesuite erau camerele, supraaglomerate de paturi, dulapuri, jucării. Cred că m‑aș simți sufocat să locuiesc într‑un spațiu de vreo 10 metri pătrați, dar pentru vremea aceea era ceva complet normal!
După vizita obligatorie la magazinul de suveniruri am revenit la pas spre docuri, admirând casele liniștite din zonă – probabil una foarte scumpă. Ultima etapă a turului naval ne‑a adus înapoi în fața Primăriei, pe traseul deja familiar cu vedere la Aker Brygge, muzeul Astrup Fearnley și zeci, poate sute, de ambarcațiuni ancorate în jurul lor. Cum îmi rămăsese ceva timp la dispoziție după masa de prânz, am intrat la Centrul Nobel, aflat imediat lângă Primărie, unde de altfel se ține ceremonia anuală. Nu am reținut prea multe dintre numeroasele informații înșirate de‑a lungul pereților în diverse formate, de la fotografii statice la ecrane interactive. M‑a amuzat în schimb să dau peste o fotografie a președintelui Băsescu, inclusă în secțiunea dedicată premiului Nobel decernat Uniunii Europene în 2012 – România mă urmărise până aici! Sala câștigătorilor de la etaj e interesantă, fotografiile lor fiind aranjate de‑a lungul unor cărări în întuneric, în mijlocul a sute de fibre optice iluminate.
Ultima plimbare înainte de a reveni la hotel a fost pe câteva străzi în vecinătatea hotelului, descoperind pe jos biserica ce se vedea de la fereastra camerei și un pod decorat cu statui de animale în mărime naturală. Apoi, cu bagajele din nou după mine, m‑am întors la gară și am urcat în trenul spre aeroport, în timp ce în jur se lăsa seara. Am călătorit împreună cu o mulțime de uniforme NATO, inclusiv blonde înalte și voinice care parcă țineau să confirme cu orice preț imaginea femeii vikinge. Privind la peisajul ce rămânea cu viteză în urmă, am fost inundat de oboseală, dorindu‑mi brusc să mă urc în avion drept spre casă. Dar nu era momentul pentru asta, adevărata aventură de‑abia atunci urma să înceapă.
Post a Comment