Deși ne‑ar plăcea să credem că literatura și arta în general sunt universale, abordând cu nonșalanță și curaj temele pe care oamenii le evită în contextele sociale obișnuite, adevărul este că unele subiecte sunt mai populare, mai bine reprezentate. Puține sunt romanele din occident care vorbesc despre lumea arabă de exemplu, și cu atât mai puține despre Afghanistan. Romanul de față, bestseller în topul New York Times din 2007, acoperă o perioadă de câteva decenii din istoria recentă a acestei țări mărginașe, care a ajuns în atenția internațională doar atunci când marile puteri au găsit de cuviință să‑și poarte războaiele pe teritoriul ei.
Personajele pe care le urmărim de‑a lungul anilor sunt două femei, aduse laolaltă de circumstanțe greu de controlat. Cea mai în vârstă, Mariam, fiica nelegitimă a lui Jalil, un influent om de afaceri din Herat, și‑a petrecut copilăria alături de mama ei, ascunsă de ochii acuzatori ai comunității. După moartea acesteia însă, soțiile lui Jalil îl conving să o îndepărteze, măritând‑o cu un cizmar mult mai vârstnic din Kabul, Rasheed. Cea tânără, Laila, s‑a născut pe strada pe care locuiau Rasheed și Mariam, al treilea copil într‑o familie iubitoare de intelectuali care pun puțin preț pe tradițiile islamice. La vremea adolescenței însă, conflictul între guvernul susținut de sovietici și mujahedinii înarmați de americani cuprinde capitala, spulberând numeroase cămine, printre care și cel al Lailei. Rămasă fără nici un alt sprijin, acceptă din disperare oferta lui Rasheed de a‑i deveni a doua soție, alegând fără să știe o viață de abuzuri și restricții la care Mariam se resemnase deja de mult.
Culcată pe canapea, cu mâinile băgate între picioare, Mariam se uita la vârtejul de fulgi de zăpadă de pe cealaltă parte a geamului. Și‑a amintit cum nana îi spusese odată că toți fulgii de zăpadă sunt oftaturi scoase de femeile îndurerate din cele patru colțuri ale lumii. Că toate oftaturile se ridică în văzduh, se adună sub formă de nori și apoi se sparg în bucățele care cad în tăcere peste oamenii de dedesubt.
Ca să nu se uite cum suferă femeile ca noi, spusese ea.Cum îndurăm toate câte ne cad pe umeri, în tăcere.
În ciuda potențialului pentru o poveste bogată și emoționantă într‑un cadru relativ exotic pentru cititorul occidental, romanul n‑a reușit să mă impresioneze decât în puține momente. E ceva în felul de a scrie al autorului care impune o distanță față de personaje și acțiune. Poate e simplul fapt că este un bărbat care încearcă să scrie din perspectiva a nu doar una, ci două femei destul de diferite – oricât de talentat ai fi, e greu să redai ceva ce nu ai trăit și nu vei putea trăi vreodată, ca durerea pierderii unei sarcini, abuzurile unui soț în fața căruia nimeni nu te poate apăra, ruperea de familie și izolarea de lumea exterioară. E o distanță ca de la cer la pământ între această carte și Azaleea Roșie de exemplu, scrisă din amintirile autoarei. Hosseini strecoară printre rânduri reflecții și concluzii care sună prea matur și vestic venind de la tinere afgane și întrerupe astfel senzația că te afli alături de ele. În multe rânduri autorul trece în revistă schimbările din țară prin pasaje cu aer de documentar, și acest ton se infiltrează din păcate și în viața de zi cu zi a familiei.
Personajele în sine nu sunt foarte bine schițate, iar contextele în care ajung sunt dramatizate excesiv, dând naștere unor scene cu iz de telenovelă – cum ar fi modul în care Rasheed o păcălește pe Laila să‑i devină soție, sau partea finală, neobișnuit de senină în comparație cu restul. Nu mă îndoiesc că multe femei din țările islamice suferă în tăcere umilințe mai mari decât vedem noi în carte, dar portretul lui Rasheed pare oricum caricatural, fără o urmă de compasiune – până și în relația cu copiii se simte disprețul lui înrădăcinat față de femei. Cât despre Laila și Mariam, nu mă pot pronunța clar în privința lor în lipsa unor puncte de comparație cu alte femei musulmane, dar simt că le lipsește din profunzime și individualitate. Cred că autorul mizează prea mult pe redarea unei clase sociale, a modelului femeii asuprite în Islam, neglijând personalitatea lor. Ca urmare personajele principale nu reușesc să convingă; cele secundare sunt în multe rânduri mai pline de viață și adâncime.
Într‑un fel cartea e mai reușită la nivel general decât individual, marcând trecerea violentă de la o societate relativ stabilă și prosperă în anii ‘70 la o țară sfâșiată de războiul civil și apoi abandonată terorii fundamentaliste a talibanilor. Viața Lailei reflectă îndeaproape aceste schimbări, ceea ce o forțează mai mult în rolul de reprezentant al unei generații în defavoarea propriei povești. Unele detalii interesante sunt teoria tatălui Lailei că mișcarea talibană a atras susținere masivă deoarece triburile din afara Kabulului au respins vehement emanciparea femeilor introdusă forțat de sovietici; și fascinația clandestină pentru filmul Titanic în mijlocul restricțiilor religioase. Mai grav e că abuzurile și suferințele descrise în carte continuă nestingherit în ziua de azi, de la organizații reacționare care au evoluat la stadiul de stat în toată regula, la taberele de refugiați din Siria și instabilitatea din Irak și Afghanistan. E un mod de a ne reaminti că progresul nu e ceva garantat sau inevitabil, că schimbarea poate aduce lucruri bune, dar și decădere, că libertatea trebuie câștigată mereu, nu luată de bună. Chiar și așa, nu mă pot opri din a trage concluzia că popularitatea romanului e legată mai puțin de calitățile sale și mai mult de contextul favorabil în care s‑a lansat, când toți ochii lumii erau îndreptați către Afganistan.
O notă de încheiere fără legătură cu textul: am împrumutat cartea prin bookster.ro, un serviciu de bibliotecă online dedicat firmelor. Adică firma face contract cu Bookster și preia costurile, iar angajații au acces la orice carte din selecția lor (cam subțire la capitolul beletristică) timp de o lună. O inițiativă foarte bună, care sper să se extindă printre companiile românești.
Post a Comment