După dezamăgirea de anul trecut cu 1Q84 am evitat să mai citesc alte romane de Haruki Murakami. Dar în urmă cu câteva luni am descoperit trei noi povestiri traduse și publicate în The New Yorker, le‑am încărcat pe Kindle și le‑am citit pe rând, printre lecturile mai lungi din ultima vreme. Conțin aceleași teme aproape obsesive, același stil bine-cunoscut care combină izolarea, melancolia lipsei de direcție în viață și un strop de magie, dar și unele din punctele slabe care m‑au iritat în 1Q84.
Kino
După ce‑și surprinde soția în pat cu un coleg de serviciu, Kino divorțează fără multe discuții, demisionează de la locul de muncă și deschide un mic bar pe o străduță retrasă din Tokyo. Clienții nu se înghesuie în sala inundată de muzica lui preferată de jazz, dar Kino savurează noua lui viață molcomă. Singurii vizitatori fideli sunt Kamita, un tip înalt care apare seara și citește într‑un colț al tejghelei, și o pisică neagră.
As he waited for his first customer, Kino enjoyed listening to whatever music he liked and reading books he’d been wanting to read. Like dry ground welcoming the rain, he let the solitude, silence, and loneliness soak in. He listened to a lot of Art Tatum solo-piano pieces. Somehow they seemed to fit his mood.
După o aventură de o noapte cu o străină însă atmosfera se schimbă: pisica dispare fără urmă și Kamita îl avertizează că trebuie să plece departe de bar pentru că altfel se vor petrece lucruri neplăcute. Călătoria, ieșirea forțată din zona de confort, îl confruntă pe Kino cu durerea pierderii soției, sentimente pe care le evitase din dorința de liniște sau frica de a suferi. Cel puțin asta am înțeles eu din finalul relativ confuz și brusc. O poveste despre relațiile umane și nevoia de a merge mai departe, de a accepta trecutul pentru a putea lua viața de la capăt, asezonată cu aluzii la forțe supranaturale care interacționează subtil cu lumea palpabilă.
disponibilă online pe site‑ul The New Yorker
Yesterday
Pe un ton mai degajat, Yesterday rememorează un fragment din tinerețea lui Tanimura, în perioada dinainte de admiterea la colegiu când se împrietenise cu Kitaru. Un adolescent considerat excentric de majoritatea cunoscuților, Kitaru vorbește cu un pronunțat accent de Kansai, deși a crescut în Tokyo, a ratat de două ori deja examenul de admitere la facultate, dar continuă să lenevească amânând studiul. Activitatea lui preferată este să cânte în cadă piesa Beatles Yesterday, pentru care a inventat noi versuri în Kansai.
From start to finish, though, Kitaru’s lyrics were almost meaningless, nonsense that had nothing to do with the original words. That familiar lovely, melancholy melody paired with the breezy Kansai dialect—which you might call the opposite of pathos—made for a strange combination, a bold denial of anything constructive. At least, that’s how it sounded to me. Lucrurile iar o întorsătură stranie atunci când Kitaru îi cere lui Tanimura să iasă cu prietena lui Erika, de care îi e teamă că se îndepărtează pentru că ea a intrat deja la colegiu și nu se mai învârt în aceleași cercuri. Trebuie să recunosc că am înțeles prea puține din scrupulele lui Kitaru, dar situația a fost amuzantă în absurdul ei. Nota fantastică nu lipsește, implicând o imagine cunoscută din 1Q84, o altă Lună – acolo de hârtie, aici de gheață – ca semn al fragilității lucrurilor. La un moment dat am avut senzația că se va apela la sinucidere drept soluție universală a problemelor adolescenței, cum se întâmplă excesiv în Pădurea norvegiană, dar din fericire Murakami adoptă aici un final mai puțin tragic, deși nu lipsit de pierdere și melancolie.
disponibilă online pe site‑ul The New Yorker
Scheherezade
Dacă ați citit 1Q84, e posibil să vă întrebați de‑a lungul întregii povestiri dacă nu cumva Scheherezade e un capitol uitat din carte, atât de mari sunt asemănările: personajul principal trebuie să se ascundă în propriul apartament dintr‑un motiv pe care nu‑l aflăm (la fel ca Aomame în ultima parte), iar în acest timp are o aventură cu persoana care‑l aprovizionează periodic, o femeie căsătorită între două vârste și cu doi copii (la fel ca Tengo în prima parte). Ca și romanul, m‑am plictisit repede de detaliile obositoare despre mâncare, cum își petrece Habara ziua, și felul cum fac cei doi sex, detașat și mecanic. Mai interesante au fost poveștile Șeherezadei, întrerupte în momentul culminant de ora ei de plecare, care combină în proporții greu de apreciat fantezia și experiențele ei. Tocmai această ambiguitate, incertitudinea dacă sunt adevărate sau invenții elaborate, le face fascinante – o subtilitate care mi‑a lipsit de‑a lungul romanului, unde scenele erau fie prea prozaice, fie prea încărcate de supranatural până la a deveni neverosimile.
After sex, they lay in bed and talked. More accurately, she talked and he listened, adding an appropriate word here, asking the occasional question there. When the clock said four-thirty, she would break off her story (for some reason, it always seemed to have just reached a climax), jump out of bed, gather up her clothes, and get ready to leave. She had to go home, she said, to prepare dinner.
disponibilă online pe site‑ul The New Yorker
Post a Comment