Omul negru fugea în deșert și pistolarul se ținea după el.
Astfel începe, înșelător de simplu, o importantă operă a genului fantasy și din palmaresul impresionant al lui Stephen King. O frază scurtă, care reușește totuși să redea esența primei părți a romanului. Dată fiind popularitatea lui King în America, întregul ciclu Turnul Întunecat a fost analizat, discutat și întors pe toate părțile, așa că o să încerc să mă rezum la impresiile mele.
Deși început la o vârstă destul de mică pentru un scriitor – misticul număr nouăsprezece pe care l‑a folosit și Mircea Eliade – din fluența frazelor și ușurința povestirii se simte deja talentul autorului. După cum mărturisește în introducere, au avut loc câteva revizuiri pentru ediția de față, inclusiv al stilului pe alocuri prea înflorit, dar în mare romanul a rămas neschimbat: povestit direct, la obiect, fără divagații lungi și inutile. Te captivează prin simplitate, dar și cu o anumită greutate a cuvintelor, care par de fiecare dată să conțină înțelesuri ascunse, frânturi ale trecutului nebulos, aluzii la viitorul nescris. Cred că datorită echilibrului între acțiune și formă am parcurs cartea destul de repede, deși literele mici îmi lăsaseră impresia că e mai lungă – sau poate pentru că am început‑o într‑un week‑end în care am călătorit cu trenul în afara orașului și am avut multe ore la dispoziție pentru lectură.
Multe din atributele stilului se regăsesc în personalitatea personajului central, pistolarul Roland Deschain, urmăritorul Omului Negru. Este direct, cu o mână sigură care nu poate lipsi unui pistolar, zgârcit la vorbă și mai presus de toate hotărât, aproape obsedat de misiunea lui de a‑l prinde din urmă pe Omul Negru și a găsi Turnul Întunecat. Deși formal de partea binelui, calitățile care‑l fac un pistolar excelent sunt frecvent aruncate într‑o lumină ambiguă: hotărârea lui pornește din lipsă de imaginație și încăpățânare, sângele-rece înseamnă măcelărirea fără remușcări a unui întreg cătun din deșert. În câteva situații cruciale, fixația lui pe misiune îl pune în fața alegerii între a o continua și a salva persoane la care ține – și el alege de fiecare dată misiunea, sacrificând orice pentru a ieși din capcanele Omului Negru și a merge mai departe.
Viziunea originală lui King a fost o saga care să reflecte spiritul american și din anumite puncte de vedere i‑a reușit destul de bine. Cartea conține numeroase elemente inspirate de Vestul Sălbatic, pornind cu tema centrală a justițiarului înarmat pe urmele unui răufăcător. Sunt ușor de recunoscut, în special în prima parte, imaginea orașului de frontieră, pierdut la marginea deșertului, cu saloon, cântăreț la pian și un predicator virulent înfierând păcatele și Diavolul, și referințe la cântece populare, inclusiv hituri Beatles. Mai apoi povestea se îndepărtează însă de la această atmosferă, țesând o imagine post-apocaliptică, cu mașinării abandonate care funcționează după principii de mult uitate, mutanți și boli hidoase cauzate probabil de radiații. Chiar și pistoalele moștenite de la Roland de la tatăl său sunt niște rarități în această realitate decăzută. Ai fi tentat să crezi că ne aflăm pe Pământ într‑un viitor incert – idee subliniată constant de repetarea sintagmei lumea mersese mai departe
– doar că Roland nu recunoaște imaginea orașului New York în amintirile băiatului Jake. Ba mai mult, universul acceptă magie, profeții și miracole, adăpostește demoni și spirite, dezvăluindu‑se la fiecare pas mai complex și misterios.
În alte aspecte însă, ideile din roman sunt de inspirație clasică, fără legătură directă cu vreun mit american. Fiecare din cele cinci părți conține flash‑back‑uri semnificative, care ne dezvăluie treptat copilăria lui Roland și motivele pentru care‑l gonește pe Omul Negru. Apar astfel paralele evidente cu legenda lui Arthur: ordinul Pistolarilor provine din Lumea de Dedesubt, unde Marten o seduce pe soția lui Steven, tatăl lui Roland și șeful ordinului – așa cum Guinevere îl înșală pe Arthur cu Lancelot – un eveniment ce duce la căderea acelui centru de ordine în fața mașinațiunilor lui Marten. Deși detaliile nu ne sunt încă prezentate, Roland e singurul rămas, Ultimul Pistolar care poate recupera ordinea lumii găsind Turnul Întunecat, Graal‑ul seriei, și pedepsi aducătorii de haos. Se poate observa înrudirea cu căderea din Paradis, elemente inițiatice în pregătirea prin care trec băieții înainte de fi deveni Pistolari, și ideea de destin imuabil, invocat deseori de personaje sub denumirea ka.
În mare mi‑a plăcut cartea, dar nu pot spune că am simțit entuziasmul frenetic cu care fanii o laudă. Conflictul se mulează prea ușor pe lupta eternă între Bine și Rău, fără să ofere ceva cu adevărat inovator. Finalul a avut un impact neașteptat, ideea de realități multiple fiind dusă la un nivel superior printr‑o viziune care precedă cu ani buni o reprezentare foarte asemănătoare în Diaspora lui Greg Egan. În mod clar Stephen King a lucrat mult la detaliile de finețe, fără de care alăturarea atâtor concepte din surse variate ar fi degenerat într‑o harababură confuză. Dar nu mă pot opri să prefer ciclul Amber al lui Zelazny, o lectură mult mai antrenantă cu personaje mai vii, acțiune și concepte filozofice. Iar ca roman de inspirație americană, Neil Gaiman are o abordare mai originală în Zeii americani cu sistemul său de divinități imigrante și locale. Mă îndoiesc că voi continua să citesc restul de șase volume masive din seria Turnul Întunecat prea curând, poate niciodată.
Post a Comment