Există o zeiță a Memoriei, Mnemosina, dar nu și o zeiță a Uitării. Și cu toate astea ar trebui să fie, pentru că sunt surori gemene, forțe pereche care ne însoțesc pe drumul vieții până la moarte, luptându‑se să pună stăpânire pe noi și pe ceea ce suntem.
Richard Holmes, Rătăciri prin memorie și uitare
După o viață în slujba legii, întâi ca procuror al crimelor japoneze de război, apoi ca judecător, Teoh Yun Ling se retrage în munți la Yugiri, singura grădină japoneză din Malaezia, lăsată moștenire de proprietarul originar, Aritomo Nakamura. O supraviețuitoare a lagărelor japoneze de concentrare din Asia de Sud‑Est în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, Yun Ling suferă acum de o boală neurodegenerativă incurabilă care îi va eroda încet dar sigur memoria, furându‑i identitatea și amintirile tumultoase – care este de altfel motivul pentru care s‑a retras prematur din postul ei. Singurii apropiați din tinerețea ei rămân vechiul ei prieten Frederik, proprietar al plantației vecine de ceai Majuba, și bătrânul servitor care a avut grijă de grădină de zeci de ani. Deși caută izolarea, Yun Ling permite unui specialist japonez în stampe să viziteze Yugiri pentru a examina opera lui Aritomo și a o reproduce pentru cunoscători. Fost grădinar al Împăratului Japoniei, Aritomo fusese exilat din Țara Soarelui Răsare înainte de război și a căpătat o notorietate neașteptată pentru grădina lui din munți și mai apoi din cauza dispariției misterioase în junglă. Prinsă între propria memorie care se năruie și amintirile răscolite de întoarcerea în grădină, între Zeița Memoriei și cea a Uitării, Yun Ling se hotărăște să pună pe hârtie momentele care i‑au definit viața, atât cât le mai poate reconstitui.
Deși scrisă de un străin, romanul Grădina cețurilor din amurg mi s‑a părut că întruchipează într‑un mod excepțional spiritul japonez. Personajul lui Aritomo reflectă pe de o parte datoria neclintită față de Împărat, chiar și atunci când nu este de acord cu deciziile acestuia, pe de alta o complexitate greu de pătruns, ascunsă de lume nu de frică sau rușine, ci dintr‑un simț al demnității și intimității. Cu fiecare dezvăluire despre trecutul lui se nasc alte întrebări, la care însă Yun Ling nu mai poate găsi acum răspunsuri, ci doar reinterpretări ale propriilor experiențe într‑o nouă lumină.
La fel de autentic japoneze sunt preocupările lui spirituale și artistice, pe care le împărtășește cu Yun Ling de‑a lungul perioadei când ea îi devine ucenic – o decizie la fel de controversată ca cea de a rămâne în Malaezia după sfârșitul războiului. În primul rând arta creării grădinilor japoneze, rafinată de secole și transmisă din tată‑n fiu, care o fascina într‑atât pe sora mai mare a lui Yun Ling, moartă în lagărul de concentrare. Apoi tragerea cu arcul, o tehnică mai mult meditativă decât agresivă, care în forma ei rafinată năzuiește să nimerească ținta fără să tragă o săgeată din arc. Mai mult ca hobby, pictatul de stampe, cu scene atipice inspirate din peisajele junglei tropicale. Și nu în ultimul rând un talent secret, intim legat de meșteșugul stampelor, tatuajele horimono pe întreg corpul, o practică interzisă oficial în Japonia pentru că tatuajele erau considerate apanajul criminalilor și semnul muncilor degradante. Ca orice tabu însă se găsesc dornici să‑l încalce, atât ca artiști cât și ca colecționari – căci se pare că tatuajele excepționale erau păstrate după moartea celui care le purta prin conservarea pielii acestuia. Din Japonia această modă s‑a răspândit în Statele Unite, prin intermediul soldaților americani staționați acolo care au descoperit imaginile mult mai complexe ale tradiției japoneze.
A pus o săgeată în arcul lui. La fiecare tragere aveai două săgeți, iar a doua era ținută între degetele mâinii cu care trăgeai. A încordat arcul cu o ușurință pe care am invidiat‑o, acum că știam cât de greu este. A tras capătul săgeții până la ureche, parcă ascultând cum freamătă penele. În jurul nostru lumea aștepta încremenită – o picătură de rouă atârnând de vârful unei frunze. A dat drumul săgeții și aceasta s‑a înfipt chiar în mijlocul țintei. A rămas nemișcat încă o clipă sau două, după care a lăsat brațele jos. Arcul a coborât spre pământ, ușor ca secera lunii asfințind în spatele munților. A luat‑o de la capăt și a trimis a doua săgeată tot în mijlocul țintei.
Nu mai puțin complicată și contradictorie este Yun Ling: consumată de o furie de nepotolit împotriva invadatorilor care au mutilat‑o, i‑au omorât sora și distrus familia, își dedică bună parte a vieții și carierei pedepsirii japonezilor și căutării de indicii despre lagărul secret unde fusese încarcerată. Cu toate acestea la Yugiri dezvoltă respect și mai târziu afecțiune pentru Aritomo, și își însușește principiile estetice ale artelor pe care el le stăpânește, care îi oferă o alinare temporară a durerii. Ca povestitor, punctul ei de vedere prezintă o ambiguitate neașteptată și delicioasă: de vreme ce mărturisește de la început boala care îi atacă memoria, putem oare avea încredere în amintirile ei? Capitolele sar între prezent și scene din trecut fără o ordine anume, în funcție de stările ei de spirit și de stimulii externi care stârnesc amintiri – dar oare ne spune adevărul sau doar părțile care n‑o pot incrimina, fragmente scoase din contextul original? Cu această perspectivă ai impresia că ascunde mereu ceva, inclusiv când ajunge la relatarea ororilor din lagăr. Una din cele mai tulburătoare scene constă dintr‑un vis, un vis în care ea îl urmărește pe Aritomo prin junglă și îl răpune de la spate cu propriul lui arc – să fie ăsta motivul real al dispariției grădinarului sau doar o fantezie întunecată din subconștientul ei? Dar oare cine poate avea încredere în propriile amintiri, mai ales după ani de zile?
Cu asemenea personaje principale remarcabile, ai fi tentat să presupui că cele secundare sunt marginale sau șterse; autorul reușește însă să le insufle o viață la fel de palpitantă și importantă pentru cursul poveștii. În prima parte se remarcă Magnus Pretorius, fondatorul plantațiilor de ceai Majuba, prieten vechi cu Aritomo și cu tatăl lui Yun Ling. El este cel care vine cu ideea ca Yun Ling să devină ucenica lui Aritomo pentru a crea o grădină japoneză în memoria surorii ei. În a doua jumătate expertul în stampe Tatsuji are ocazia să‑și spună povestea, care ne duce în ultimele zile ale războiului printre piloții kamikaze trimiși să atace flota americană din zonă; tot el revelează secrete bine păzite despre lagărele japoneze și o posibilă legătură cu Aritomo. În fundal se desfășoară drama unei națiuni care încearcă să‑și găsească identitatea după ce a fost abandonată de coloniștii britanici în mâinile armatei imperiale japoneze pentru ca apoi să fie amenințată de atacurile gherilelor comuniste din junglă.
Grădina trebuie să te emoționeze. Să‑ți schimbe dispoziția, să te întristeze, să te bucure. Să te facă să înțelegi valoarea lucrurilor efemere, îi explic. Momentul acela când ultima frunză stă să cadă, când n‑a mai rămas decât o petală, și ea gata să se desprindă; momentul acela închide în el toată frumusețea și tristețea vieții. Mono no aware, îi spun japonezii.
— Prea vedeți viața în culori sumbre.
— Cu toții murim. Cu fiecare zi, cu fiecare secundă. Fiecare răsuflare ne consumă o părticică din rezervele limitate cu care ne‑am născut.
Dincolo de poveștile individuale, mesajul profund al romanului se aliniază perfect cu estetica japoneză a efemerității, o reamintire amară că totul în lumea asta e trecător, de la căderea ultimei petale dintr‑o floare la sentimentul atemporal al unei grădini bine echilibrate, la iubiri, dureri și amintiri. Fiecare dintre personaje își are partea de suferință, fiecare a pierdut ceva sau pe cineva drag lui și a fost obligat să găsească un mod de a duce mai departe vina, tristețea, lipsa. Mi‑a amintit de o altă carte emoționantă, Der Vorleser, care demonstrează de asemenea consecințele războaielor și alegerile dificile pe care oamenii le fac pentru a le supraviețui. E una dintre cele mai bune cărți pe care am citit‑o de multă vreme și e greu să spui mai multe fără să simți că nu vei reuși niciodată să‑i redai esența atât de bine pe cât o face autorul.
Post a Comment