După șocul Revoluției Culturale, China se confruntă cu un alt moment tumultuos, cel al morții Conducătorului Mao, al cărui statut ajunsese aproape la nivelul unei divinități, urmat de rapide schimbări politice la nivel înalt. Viața tinerei Anchee atârnă acum de un fir de ață: ca „protejată” a Doamnei Mao, căzută în dizgrație, perspectivele ei de viitor sunt practic nule. Când află că prietena ei Joan Chen a emigrat în Stele Unite, o idee nebunească se înfiripă în mintea ei: singura ei șansă e să părăsească China pentru Statele Unite. Nici pe departe o soluție simplă, de vreme ce nu vorbește o boabă de engleză și nu are nici un talent remarcabil care i‑ar putea garanta o bursă de studii; dar care e alternativa?
Continuând autobiografia începută în Azaleea Roșie, scriitoarea Anchee Min schițează în romanul de față restul vieții ei, de la evadarea disperată dintre granițele Chinei la momentul de față, când a devenit o autoare de succes cu o familie fericită. Un traseu complicat și extrem de greu, care impresionează la fiecare pas prin tenacitatea ei, prin hotărârea cu care își urmărește scopurile, de la emigrare, la studii, în special chinul constant de a stăpâni o limbă atât de străină ca engleza, la goana nesfârșită după slujbe și bani, și mai târziu dorința de afecțiune și de a deveni mamă.
Takisha voia să știe ce mă adusese în America și cum fusese viața mea în China. Cu ajutorul dicționarului, am compus și am scris un răspuns:
Era ca și cum ești spânzurat, osul de la gât se rupe, dar moartea nu vine.
Dacă în romanul anterior fascinează exotismul brutal al regimului comunist, aici momentele inedite apar din contrastul discordant între experiențele de până atunci ale autoarei și viața în societatea americană. Setul de valori este aproape complet întors pe dos: în loc de obediență și conformitate, revoltă și individualism, în loc de austeritate, risipă. Văzută din perspectiva unui nou‑venit, America își arată cu ușurință părțile bune și proaste. Anchee e contrariată de ura mocnită dintre clasele sociale, dintre albi și negri, de deprimarea tinerilor, de simțul lor de deznădejde și nihilism; e de neînțeles cum cineva care are atâtea posibilități la dispoziție se poate simți atât de rătăcit. O observație care mie mi se pare foarte pertinentă este resentimentul mocnit al afro‑americanilor pentru că strămoșii lor au fost ținuți în sclavie de albi, o atitudine complet irațională de vreme ce ei înșiși nu au trăit în acest context. De altfel Anchee remarcă cum traiul sub regimul maoist a fost mult mai aproape de sclavie decât orice au cunoscut vreodată cetățenii americani contemporani.
Ascultă, nu vei putea niciodată să înțelegi ce înseamnă să fii proprietatea cuiva. N‑ai fost niciodată în situația asta și nici nu vei fi vreodată. Știam cum e să fii proprietatea cuiva. De fapt, nu știam cum e să nu fii al cuiva. Nici Mao și nici Partidul Comunist Chinez n‑au declarat‑o direct, și cu toate astea fiecare om din China știa că nu‑și poate fi niciodată propriul stăpân. Nu îți era permis să faci ce vrei. Nesupunerea față de Mao și de Partid însemna calvar și pedeapsă.
Imaginea cu ochii ieșiți din orbite ai lui Jerome și cu venele lui albastre m‑a urmărit toată viața. Am încercat din răsputeri să empatizez cu durerea pe care o simțea. Știam că nu se prefăcuse. Dar suferința care‑l aducea pe un tânăr american în pragul suicidului, cu toată libertatea pe care o avea și cu drepturile de care se bucura, era de neconceput pentru mine. Nu aveam o frază mai potrivită care să descrie ce simțeam – tineretul american suferea de o formă diferită de privare, se poate spune că erau privați de suferința în sine.
Totuși nu pot spune că mi‑a plăcut romanul la fel de mult ca cel precedent. E poate o problemă inevitabilă atunci când descrii experiențele proprii: unele dintre ele nu vor părea interesante sau speciale altora. Deși am admirat de‑a lungul poveștii tenacitatea și stoicismul lui Anchee, uneori mi s‑a părut prea naivă, în special la capitolul relații, unde merge pe un traseu destul de convențional, cel puțin în primă fază. Deși am fost de acord cu atitudinea ei pragmatică în lungile controverse cu primul soț, adept al unui stil las‑că merge și așa, mi s‑a părut că exagerează impunând această austeritate fiicei ei, în special la o vârstă la care majoritatea copiilor americani nu au altă grijă decât joaca. Dar până la urmă fiecare dintre noi are părți bune și mai puțin bune, lucruri care se rezolvă doar după mult efort și răbdare, și viața scriitoarei Anchee Min nu face excepție. Dacă se poate trage vreo învățătură din ea, aceasta e cu siguranță că, oricât de jos crezi că ai ajuns, mereu există o ieșire, atâta timp cât nu‑ți pierzi încrederea în forțele proprii.
În timp ce Yan și cu mine ne beam ceaiul, o trupă care venise în parc cânta niște versuri celebre dintr‑un poem vechi:
Tineri, nu cunoșteam gustul tristeții,
Ne‑am urcat pe zidul orașului să ne găsim inspirația.
De dragul de‑a compune un nou poem
Am zugrăvit tristețea de parcă am fi priceput astfel de sentimente.
Acum, că suntem bătrâni și cenușii,
Am gustat fiece amărăciune și tristețe,
Și iarăși ne‑am urcat pe zidul orașului și, în vârf ajunși,
În loc să compunem poeme, zâmbim și spunem:
Ce zi de toamnă minunată!.
Post a Comment