În ciuda blocadei Marinei, colonia Lalonde a căzut complet sub controlul al posedaților, și Confederația se trezește în fața unei crize fără precedent. Oricât de rapid ar sări șoimii‑de‑vid prin găurile lor personale de vierme, veștile nu pot ajunge simultan în toate colțurile spațiului populat de oameni, așa încât carantina generală impusă de Marină sosește prea târziu pentru a împiedica răspândirea flagelului. Posedații fugiseră deja la bordul navelor plecate de pe Lalonde înainte de încercuirea planetei.
Un grup de doar trei posedați aterizează pe Ombey, în Regatul Kulu, reușind să preia controlul întregii peninsule Mortonridge în ciuda măsurilor drastice adoptate la sfatul lui Ralph Hiltch. Norfolk, cu societatea ei deliberat agrară, nu are nici o șansă; posedații o copleșesc repede, devenind următoarea planetă scoasă din univers. Pe Noua Californie, un cuib îl aduce din morți pe Al Capone, care își regăsește rapid flerul criminal și preia întreaga planetă în Organizația lui de stil mafiot. În habitatul Vasilisk, o altă celulă încearcă să preia controlul de la personalitatea Rubra, folosindu‑se de ura urmașului său, Dariat. Mai mult, profitând de criza care zguduie Confederația, dr. Alkad Mzu evadează din arestul ei lung de trei decenii în Seninătate, pentru a‑și finaliza planurile de răzbunare împotriva celor care i‑au anihilat planeta natală.
După cum am scris mai demult, nu am fost impresionat în mod special de prima parte a acestei trilogii masive. În mod surprinzător însă, al doilea roman mi‑a plăcut ceva mai mult, deși nu cred că i‑aș da o notă mai mare pe ansamblu. Odată ce autorul a stabilit cadrul general al evenimentelor în primul roman, al doilea are acțiune ceva mai multă și considerabil mai variată. Fiecare dintre celulele izolate de posedați își desfășoară propriile strategii și tactici, în funcție de personalitatea liderului. Pentru majoritatea, scopul final este asimilarea populației existente, asigurând astfel o masă critică pentru a se izola de univers. Asta obligă de exemplu grupul de pe Vasilisk, care nu are suficientă populație pentru a se susține la nesfârșit, să înceapă o campanie înșelătoare de propagandă, invitând nemulțumiții din toate colțurile Confederației pe Vasilisk cu promisiunea libertății și a unei vieți mai bune. Al Capone în schimb are alte planuri pentru noul său regat, și anume să se păstreze la conducere. Pentru asta se străduiește să păstreze un echilibru precar între posedați și normali și o societate relativ funcțională, căci odată relocați în alt univers nimeni n‑ar avea nevoie de ordinele lui.
O variație care schimbă ritmul previzibil al conflictului este felul cum autorul prezintă punctul de vedere al unor posedați care nu sunt în prima linie. Pe Mortonridge, Stephanie și Moyo descoperă la periferia localităților cotropite de posedați copiii ignorați de aceștia, chinuiți de foame și sete, și se decid să‑i strângă pe toți și să‑i conducă la graniță, pentru a‑i elibera în custodia armatei – un gest umanitar care uimește pe mulți, de ambele părți ale baricadei. O altă perspectivă inedită ne duce într-un univers‑bulă, pe Norfolk, unde posedații victorioși trebuie să reconstruiască un fel de viață care multora le e străin. Din această parte a romanului, ca și din alte indicii sporadice, reies rarele puncte slabe ale posedării – cel mai periculos modul în care corpurile posedate se acoperă de tumori, din cauză că sufletele forțează celulele să crească într‑un mod nenatural pentru a‑și susține imaginea de sine.
Partea mea preferată a fost însă povestea doctorului Mzu, pe care o așteptam cu nerăbdare încă din prologul primei cărți. Urmărită de toate serviciile secrete din galaxie, și pe deasupra de căpitanul-minune Joshua Calvert, trimis în misiune de Ione Saldana, Mzu trebuie să stea mereu cu un pas înaintea lor, să trezească din letargie ultimii supraviețuitori de pe Garissa și să evite să nimerească în ghearele posedaților, care află de potențialul distructiv al Alchimistului de la sufletele din lumea de dincolo. Acum când scriu aceste gânduri, îmi dau seama acest segment e realizat în genul filmelor cu spioni din timpul Războiului Rece (cum ar fi The Man from U.N.C.L.E.), cu mai multe organizații luptându‑se să pună mâna pe o armă periculoasă, un dispozitiv nuclear sau cel care știe să‑l producă. Așa cum anticipam, cu ceva modificări ar fi fost un subiect perfect valid pentru un roman SF excelent, dacă Peter Hamilton n‑ar fi fost fixat pe ideea (oarecum) ridicolă a sufletelor întoarse din morți.
Romanul are din păcate și destule puncte slabe. Unul relativ minor este cum Al Capone își găsește instant o gagică, în persoana starletei interstelare Jezzibella – sau mai bine zis ea îl agață, plictisită de moarte de viața de vedetă. Evident, ea este cea care‑i șoptește în ureche majoritatea planurilor în timpul partidelor de sex torid – destul de clișeu după părerea mea. Căpitanul edenist Syrinx și șoimul ei de vid rămân pe tușă pentru majoritatea romanului, ea refăcându‑se din trauma de a fi capturată și torturată de posedați.
Relația dintre Joshua și Ione o ia de asemenea pe un făgaș neașteptat, care nu mi s‑a părut deloc potrivit. După ce în prima parte erau prezentați drept cuplul aproape perfect, acum brusc fiecare se întreabă dacă pot rămâne împreună pe termen lung, iar Joshua visează deodată la Louise, tânăra aristocrată pe care o cucerise și apoi părăsise pe Norfolk. O decizie destul de stranie a autorului, ca și cum între romane s‑a răzgândit brusc cu privire la viețile emoționale ale acestor personaje, fără vreun motiv coerent.
Își face reapariția alt clișeu care nu‑și avea locul în roman după părerea mea, satanistul de serviciu Quinn Dexter. Posedat în primul val pe Lalonde, el reușește prin cruzime și perversiune să alunge sufletul posedator, păstrând în același timp puterile speciale ale acestuia. Acum pe Norfolk, el purcede la a‑și forma o nouă ceată de acoliți pentru a cuceri Pământul și a aduce Noaptea profețită de secta lui. Ce mă deranjează la personajul acesta este pe de o parte cât de unidimensional e – în imaginea lui deformată despre lume nu încape nicăieri loc de îndoială – pe de alta faptul că puterile lui cresc în mod necontrolat, până la punctul în care te întrebi care e scopul, și cum va reuși autorul să dezamorseze amenințarea acestui antagonist practic invulnerabil.
Unele imperfecțiuni se fac simțite în construcția universului de către autor. E ceva ce observasem în treacăt din prima parte, dar aici devine din ce în ce mai evident: planetele Confederației au fost colonizate în majoritate de câte o singură rasă sau cultură, o alegere care pare improbabilă în contextul actual. Ba mai mult, majoritatea locurilor pe care le vizităm sunt de sorginte caucaziană sau pur anglo-saxonă (sisteme colonizate predominant de japonezi sunt menționate de câteva ori, dar sunt irelevante pentru acțiune), ceea ce mi se pare o limitare serioasă a autorului. E drept că se încearcă o justificare a acestei politici, prin exemplul primei colonii umane, Nyvan. Aceasta a fost populată la fel de variat ca Pământul, dar conflictele constante dintre etnii au dus la eșecul proiectului, făcând ca Nyvan să rămână de secole o lume înapoiată, măcinată de războaie, o bază perfectă pentru nelegiuiții galaxiei. Și dacă stau să mă gândesc mai bine, luând în considerare convulsiile rasiste și anti-imigrație prin care trece acum America, poate că Peter Hamilton a avut dreptate să presupună că acest model e sortit eșecului – sau cel puțin greu de susținut pe termen îndelungat.
Cam atât deocamdată; urmează cât de curând partea finală a acestui veritabil maraton de lectură.
Post a Comment