La câteva secole în viitor, omenirea s‑a extins pe sute de planete terracompatibile din galaxie, formând o Confederație nu foarte strânsă împreună cu alte două rase extraterestre, kiinti și tyrathca. Oamenii înșiși au evoluat în direcții distincte în tot acest timp, care s‑au coagulat în două facțiuni majore. Pe de o parte edeniștii au îmbrățișat biotehnologia și gena afinității în special, o formă de telepatie care le‑a permis să construiască o societate aproape utopică, lipsită de boli și conflicte interne, un standard de bunăstare și progres pentru întreaga Confederație. De cealaltă parte, adamiștii mai conservatori au privit de la început cu suspiciune afinitatea; ei rămân adepți ai vechilor religii monoteiste ale Pământului, ai căror ierarhi au excomunicat afinitatea, ca și abilitatea edeniștilor de a supraviețui morții transferându‑și personalitatea în memoria extinsă a habitatelor organice. În ciuda acestor fricțiuni, cele două ramuri trăiesc în simbioză, colonizând împreună sistemele planetare: adamiștii revendică planetele similare Terrei, în amintirea biosferei distruse a Pământului, în timp ce edeniștii germinează habitate bitek pe orbita gigantelor gazoase, de unde exploatează He3, principala sursă de energie a Confederației.
Lăudată ca o renaștere a genului space opera, trilogia Zorii Nopții excelează în mod incontestabil în descrierea unui univers vast și complex. Peter Hamilton ne conduce printr‑o serie aproape nesfârșită de scene și locuri, de la abundența și serenitatea comunităților edeniste la înfloritorul Regat Kulu, la habitate renegate și planete sălbatice în curs de colonizare. Liantul care asigură comerțul și comunicarea în Confederație este saltul prin găuri de vierme, care permite transportul instantaneu pe distanțe de zeci de ani‑lumină. Și aici edeniștii au un avantaj cu navele lor bitek care pot simți și manipula câmpurile gravitaționale pentru a efectua salturi cu acuratețe sporită. Dotați cu conştiinţă de sine, șoimii‑de‑vid sunt germinați pe orbitele gigantelor gazoase, la fel ca habitatele edeniste, și de la naștere sunt legați prin afinitate de un căpitan care‑i va însoți toată viața. Conceptul aduce aminte de Moya din serialul Farscape, deși e mai probabil că acea navă a fost inspirată de Hamilton. Zborul de împerechere al șoimilor‑de‑vid e printre cele mai impresionante scene din roman, imaginând un mod complet diferit de a trăi în spațiul cosmic.
Asta pentru că noi suntem umani, într‑o măsură mult mai mare decât pot fi vreodată adamiștii. Empatia noastră înseamnă că nu ne putem ascunde niciodată de ceea ce simțim, iar asta este bine. Însă întotdeauna trebuie să‑ți păstrezi echilibrul, Syrinx; echilibrul este pedeapsa de a fi om: pericolul de a‑ți îngădui să ai sentimente. De aceea noi mergem pe o cărare îngustă deasupra hăului stâncos. De o parte avem coborârea în animalic, de partea cealaltă ne așteaptă mirajul divinității. Ambele trag de noi, ambele ne ispitesc. Totuși, fără forțele acestea care îți hărțuiesc psihicul, agitându‑l și aducându‑l la stare conflictuală, nu poți iubi niciodată. Părțile acestea aflate în război ne trezesc, ne stârnesc pasiunea.
Deși par de nereconciliat, cele două mari ideologii umane sunt în realitate ceva mai nuanțate: numeroși adamiști se convertesc la edenism, de multe ori în urma unor relații amoroase, sau pur și simplu pentru bunăstarea materială și promisiunea concretă a unei vieți după moarte. Și, oricât de ciudat ar părea, printre edeniști se găsesc dizidenți, indivizi care nu pot accepta regulile comunității, așa‑numiții șerpi. Chiar șoimi‑de‑vid sunt reproduși în afara canalelor oficiale edeniste; botezați șoimi‑negri, aceștia sunt crescuți în habitate independente, ca Vasilisk și Seninătate, având drept căpitani non‑edeniști cu implante bitek.
La capitolul operă însă, lucrurile încep să scârțâie pe alocuri. Așa cum s‑au plâns mulți, autorul jonglează cu mult prea multe personaje, diluând importanța lor până aproape de zero – asta cu atât mai mult cu cât în numeroase scene protagonistul de‑abia introdus moare la sfârșitul ei. Din această mulțime aș zice că se remarcă trei protagoniști, deși și aceștia dispar în cursul romanului pentru perioade îndelungate, în timp ce autorul explorează alte părți ale Confederației. Joshua Calvert își petrece timpul scormonind ruinele orbitale ale unei foste civilizații în căutarea de artefacte pe care să le liciteze pentru a repune în funcțiune nava stelară moștenită de la tatăl său. Syrinx e o tânără edenistă, căpitan al șoimului‑de‑vid Oenone; născută pe orbita lui Saturn, urmează stagiul obișnuit pentru căpitanii edeniști în Marina Confederației, apoi se reprofilează în comerț interplanetar. Quinn Dexter este un tânăr dintr‑o sectă satanistă, exilat din arcologiile suprapopulate ale Pământului pe Lalonde, o proaspătă colonie pe o planetă junglă, unde urmează să‑și ispășească pedeapsa prin muncă silită. În ciuda supravegherii stricte, el raliază condamnații la cultul său, pregătiți să se răzbune pe coloniștii care‑i exploatează.
Problema cu majoritatea personajelor, inclusiv acestea trei oarecum mai centrale, este că sunt relativ lipsite de adâncime, încărcate în schimb de clișee: Syrinx adolescenta răsfățată de soartă, dar care simte impulsul de rebeliune; Joshua un Don Juan cu un noroc ieșit din comun, care‑l propulsează în patul unei prințese și la cârma unei nave; Quinn un ratat periculos, care nu‑și dorește decât răzbunare și distrugere, și brusc capătă puterea de a le pune în practică. Ca să nu mai zic că el e singurul personaj cu tendințe homosexuale din trilogie, asociind indirect homosexualitatea cu răul, o concepție retrogradă, demnă de secolele trecute, nu de cele viitoare.
Pe partea de intrigă romanul se urnește la fel de greu. Autorul se joacă cu așteptările cititorilor, introducând piste false care mai târziu schimbă direcția și contribuie la acțiunea principală. În prolog de exemplu întâlnim o armă apocaliptică proaspăt concepută, dar care nu apucă să fie folosită împotriva țintei planificate; alchimistul neutronic va juca un rol important în următorul roman, care de altfel îi poartă numele. Iar pe Seninătate se investighează dispariția unei specii extraterestre în urmă cu câteva milenii; indiciile arată că toate habitatele lor s‑au sinucis simultan, ceea ce are implicații destul de neplăcute pentru civilizația umană. Aici mă așteptam la o amenințare de genul celei din seria Revelation Space a lui Alastair Reynolds, dar am avut parte de ceva cu totul diferit…
Și așa ajungem la partea care m‑a deranjat cel mai mult, antagonistul principal din roman: sufletele moarte care se reîntorc pentru a poseda corpurile viilor. Peter Hamilton inventează o explicație cvasi-științifică, un fel de dimensiune cuantic ascunsă în care sufletele trec după moarte, dar în contextul unui roman science-fiction mi s‑a părut o combinație nefericită. Asta mai ales pentru că se discută prea puțin despre implicațiile metafizice ale descoperirii, în schimb totul degenerează într‑o luptă pe viață și pe moarte între posedații cu puteri supranaturale și viii luați prin surprindere. Cu alte cuvinte, autorul a dezvoltat un univers SF deosebit, doar pentru a‑l popula cu o poveste mediocră, un amalgam neinspirat de fantasy și horror.
Privind în retrospectivă la romanele pe care le‑am citit, Peter Hamilton are o înclinație, nesănătoasă aș numi‑o eu, spre conflicte militare și amestecarea de elemente fantasy în romanele lui. În unele cazuri rezultatul este plăcut și original, cum este cazul silfenilor din Steaua Pandorei; alteori însă plictisitor și plin de clișee, ca aventurile lui Edeard din trilogia Vidului. Conflictul major este de asemenea relativ similar în romanele sale: o forță ascunsă care pune stăpânire pe un grup de oameni și îi întoarce împotriva societății; asta se întâmplă în Fallen Dragon (cu care romanul de față are în comun și campaniile militare extinse prin junglă), în Steaua Pandorei (din nou un extraterestru, LuminăDimineațăMunte), și evident, aici (posedații). S‑ar putea spune că Peter Hamilton nu e foarte inventiv pe partea de intrigă, în ciuda talentului de care dă dovadă în a crea și descrie lumi străine și ființe extraterestre.
O altă tendință a autorului, care mă irită de fiecare dată când o întâlnesc, inclusiv la alții, este de a relua și idealiza trecutul, o existență pastorală, mai „simplă” și „pură”. Cel puțin eu asta ghicesc în spatele dificultăților cu care se confruntă coloniștii de pe Lalonde în sătuce agricole risipite prin jungla ostilă; în cultura planetei Norfolk, care a interzis tehnologia mai avansată de nivelul secolului XIX; și, de ce nu, chiar al posedaților în sine, care, imediat ce revin în lumea noastră, îmbracă haine din epoca lor și se străduiesc să adopte înfățișarea pe care o aveau în viață. Unele din aceste decizii pot fi realiste, dar mie mi se pare deprimant ca după sute de ani de progres tehnologic oamenii să fie în continuare nevoiți să rânească pământul. E ceva paradoxal la un scriitor SF, care ar trebui să imagineze un viitor diferit, poate mai bun și optimist, dar care în schimb se mulțumește să reia aceleași teme din istoria rasei umane: violență, război, ură rasială. În concluzie, un roman interesant, dar pentru care trebuie să vă înarmați cu multă răbdare. Să nu uităm că nu am ajuns nici măcar la jumătatea acestei serii!
Post a Comment