Grație progresului științific, rasa umană începuse să facă primii pași timizi spre stele. La inițiativa doctorului Avrana Kern, misiunea Brin a fost trimisă către o planetă compatibilă, cu scopul de a aduce ecosistemul acesteia la standarde umane. Planul prevedea în plus introducerea unei specii de primate care să fie ridicată la stadiul inteligenței de un virus special conceput, astfel încât la sosirea navelor cu coloniști, aceste maimuțe elevate să le devină servitori supuși.
The proper line, that of accepted scientific humility, was, ‘on the shoulders of giants’, but she had not got where she was by bowing the knee to past generations. Midgets, lots and lots of midgets, she thought, and then – she could barely keep back the appalling giggle – on the shoulders of monkeys.
Dar nici un progres nu este lipsit de opoziție; pe Pământ, gruparea extremistă Non Ultra Natura, care se opune categoric și de multe ori violent experimentelor genetice de acest gen, capătă din ce în ce mai multă influență. Un agent al lor, infiltrat în echipajul navei Brin, reușește să saboteze lansarea primatelor către planetă, distrugând inclusiv nava. Singura supraviețuitoare este dr. Kern, care se refugiase înainte de explozie pe satelitul de unde însuși sabotorul ar fi trebuit să monitorizeze progresul proiectului de‑a lungul mileniilor. În același timp, o transmisie alarmantă sosește de la distanță de ani-lumină, de pe Pământ: atacurile NUN au atins apogeul, degenerând într‑un război la scară planetară, iar un virus software agresiv s‑a infiltrat în sistemele avanposturilor umane, distrugându‑le componentele electronice. Văzându‑se brusc izolată, în timp ce civilizația umană se prăbușea, dr. Kern nu vede altă soluție decât să intre în hibernare, în așteptarea unui semnal dinspre planeta pe care proiectul ei de bioinginerie va lua un curs neașteptat.
Children of Time a câștigat diverse premii după lansare și numeroase recenzii pozitive, dar pe mine personal nu a reușit să mă impresioneze. Ba mai rău, m‑a iritat încă din primele pagini cu două personaje și o situație dezamăgitor de plină de clișee, și din păcate nivelul nu s‑a ridicat prea mult în continuare – ca să dau un singur exemplu, spre sfârșit ne trezim din senin cu o referință inutilă la Game of Thrones!
De‑a lungul romanului, autorul alternează între trei fire narative care se întrepătrund la diverse momente, îndreptându‑se spre confruntarea inevitabilă de la final. Unul dintre ele, cel mai puțin reprezentat, este conștiința doctorului Kern, captivă în satelitul de supraveghere, fuzionând pe nesimțite cu sistemele electronice care o susțin în viață, și, pe măsură ce secole și milenii se scurg fără vreun semnal dinspre planetă, din ce în ce mai paranoică și ruptă de realitate.
Portia herself has put several clutches of eggs behind her – females seldom depart Great Nest without having passed on their lineage – and she feels this current behaviour is distracting from their mission. On the other hand, Bianca has fought for her and probably considers playing with this new male her reward. Portia only hopes she can keep her desires in check. It would be more diplomatically advantageous if Fabian was not killed and eaten during the throes of passion.
Jos pe planetă, evoluția ghidată de virusul uman o ia pe căi imposibil de anticipat de creatorii lui. Lipsit de substratul primat pentru care fusese programat, virusul găsește subiecți propice în populațiile de nevertebrate introduse de pe Pământ: diverse specii de păianjeni, furnici și crustacee descoperă subit noi resurse intelectuale și o înclinație către traiul social. Specia de păienjeni Portia dovedește abilități ieșite din comun, și devine, de‑a lungul erelor, civilizația dominantă de la suprafață. Autorul explorează evoluția lor printr‑o serie de instantanee, având ca personaje centrale câțiva păianjeni cu roluri relativ standard, aproape arhetipuri de Explorator, Om de Știință, Soldat, Conducător, Sacerdot. Ei capătă aceleași nume de‑a lungul povestirilor (Portia, Bianca, Fabian, Viola), schimbând între ei doar aceste roluri sociale – o idee interesantă, dar care contribuie prea puțin la crearea unei legături cu aceste personaje. Povestirile descriu momente cruciale ale societății arahnide, de la primele contacte cu alte triburi și specii pe drumul către inteligență, la confruntări pentru teritoriu, epidemii, apariția experiențelor spirituale și apoi conflictul dintre dogma religioasă și gândirea științifică, emanciparea sexului slab (în cazul acesta cel masculin), dezvoltarea bioingineriei și în final explorarea spațiului.
Explorarea acestei societăți, în același timp stranie dar și de origine terestră, constituie partea mai interesantă a romanului. În special în primele scene îmi amintește, prin conținut și stil, de Furnicile lui Bernard Werber. Din păcate, cu cât înaintăm în roman cu atât evoluția lor devine mai neverosimilă, etapele prin care trec prea similare cu cele ale societății umane – deși înțeleg motivația scriitorului de a prezenta situații pe care cititorii le pot recunoaște, pentru a se identifica cu aceste creaturi bizare. Autorul se slujește de un alt artificiu exagerat, oferindu‑le păianjenilor memorie genetică, capacitatea de a transmite cunoștințe acumulate în cursul vieții către urmași, ceva pentru care nu există vreo urmă de dovadă științifică, în ciuda numeroaselor apariții în literatura SF. Progresul lor tehnologic până la stadiul de astronauți îmi pare de asemeni cam greu de acceptat, în special atunci când construiesc lifturi spațiale în jurul ecuatorului cu tehnologia lor aproape exclusiv biochimică.
“Exaltation Program, and any interference is forbidden.”’
‘Exaltation what?’ Lain asked sharply.
‘I don’t know. I…’ Holsten was racking his brains for references, hunting through the ship’s archives. ‘There was something about… the Old Empire fell because it descended into sinful ways. You know the myth cycle?’ A few grunts of confirmation. ‘The exaltation of beasts – that was one of the sins of the ancients.’
Cealaltă parte a romanului urmărește nava‑arcă Gilgamesh, purtând la bord supraviețuitori ai rasei umane, evadați cu ultimele resurse de pe o planetă în colaps, otrăvită de excesele și armele strămoșilor. Condusă de un echipaj restrâns, nava se îndreaptă către Lumea lui Kern, a cărei localizare a fost extrasă cu multe riscuri și sacrificii din relicvele apogeului erei spațiale. Deși aici personajele au mai multă individualitate, se pot recunoaște în linii mari aceleași tipologii: Conducătorul consumat de importanța misiunii (și de propriul ego) care ajunge să sacrifice tot obsesiei lui; Inginerul cu mintea rațională care i se opune și încearcă să păstreze o ordine fragilă; Omul de Știință izolat de realitățile de zi cu zi ale traiului pe navă; Soldatul preocupat mai mult de arme și lupte decât de moralitatea ordinelor pe care le execută; și în final Cronicarul care încearcă să se mențină neutru pentru a putea consemna evenimentele extraordinare la care e atât martor cât și participant.
Autorul tratează tema navei-arcă, atât de veche și utilizată în literatura science-fiction, într‑un mod realist, așa cum am făcut‑o recent Alastair Reynolds – ba chiar în două moduri. Echipajul are de înfruntat crize numeroase, cauzate atât de conflictele dintre membrii, dintre modurile diferite cum concep misiunea la care iau parte, cât și de tehnologia care începe să cedeze sub asaltul timpului scurs de la lansare. Tot aici se întâlnește o altă temă populară în SF, contactul cu o tehnologie net superioară, pe care oamenii o descifrează cu mare dificultate. Dacă de obicei această tehnologie provenea de la o rasă extraterestră, aici sursa este însăși umanitatea de acum câteva milenii, o schimbare care adaugă o notă de originalitate binevenită – și rară. În rest, povestea rămășițelor umanității în căutarea unui nou cămin se desfășoară greu, previzibil, iar personajele nu reușesc să lase o impresie profundă, fiind mai tot timpul subsumate rolurilor conferite de autor.
Ce m‑a deranjat cel mai mult este atitudinea de dispreț și neîncredere în umanitate care îmbibă întreaga poveste, de la prologul unde aroganța doctorului Kern este subliniată grosolan, la finalul grăbit în care păianjenii impun prin forță o soluție de coabitare cu oamenii. Încheierea lipsește astfel de sens povestea dedicată laturii umane, de vreme ce nici unul din eforturile lor nu au contat în deznodământ. Aceeași aroganță se reflectă în planul inițial pentru speciile elevate: ele ar trebui să servească drept servitori oamenilor superiori, roboți organici cărora li s‑ar conferi inteligență și conștiință de sine, dar nu și libertate, dreptul de a lua propriile decizii.
Mai mult, alți oameni de știință (și aici mă refer doar la oameni, nu la păianjenii de știință) sunt prezentați în aceleași linii dure, lipsite de subtilitate, ca și dr. Kern, drept aroganți și deconectați de problemele reale ale societății în care trăiesc, o caricatură facilă a profesiei. Având în vedere contextul actual, în care oamenii de știință avertizează de ani de zile despre consecințele schimbărilor climatice, fără să fie luați în serios de clasa politică americană, mi se pare periculos și ipocrit din partea unui autor science-fiction să arunce astfel o lumină negativă asupra comunității științifice. Pe scurt, romanul amestecă o serie de idei împrumutate, le combină cu câteva elemente originale, dar le adaugă un mesaj negativist cu care eu nu sunt de acord și prin urmare nu aș recomanda cartea de față.
Post a Comment