În urma descoperirii propulsiei Chibesa de către clanul Akinya, omenirea are în sfârșit o cale relativ accesibilă către stele. Iar telescopul Oculus a oferit destinația perfectă pentru o expediție la scară mare: gigantica și misterioasa structură de pe Crucible, botezată Mandala. Către acel sistem se îndreaptă o flotă de holonave într‑o traversare lungă de două secole. Moștenind setea de aventură caracteristică familiei, fiica lui Sunday Chiku-Verde s‑a alăturat expediției la bordul navei Zanzibar; o soră-clonă, Chiku-Roșie, a pornit în spațiul interstelar pe cont propriu pentru a prinde din urmă Regina de Gheață, nava la bordul căreia se află matriarha clanului, Eunice; o a treia soră, Chiku-Galbenă, a rămas pe Pământ, ca o mostră de control într‑un masiv experiment uman. Cele trei agreaseră să‑și sincronizeze în mod constant amintirile pentru a păstra unitatea din care se despărțiseră în urma unei operații complexe și unice. Dar contactul cu Chiku-Roșie se pierde destul de repede; apoi Chiku-Galbenă se distanțează tot mai mult de sora ei aflată deja la ani‑lumină distanță și de care o despart trăirile lor divergente, până la urmă rupând complet legătura cuantică care le regla amintirile. Ani mai târziu însă o fantomă digitală începe să‑i bântuie spațiul virtual și întâlnirea bruscă cu un Acvatic îi confirmă bănuielile: ceva grav s‑a petrecut în caravana către Crucible și sora ei Chiku-Verde încearcă să ia legătura cu ea.
‘Crucible is a lie. What we think is there… it’s not the truth, or at least not all of it. The data arriving from that world is false. Whatever Zanzibar and the other holoships think they’re going to find when they arrive… it isn’t real.’
Deși a doua carte într‑o trilogie, o poziție ingrată care de obicei rezultă într‑un roman sub medie, mie On the Steel Breeze mi s‑a părut cea mai bună din serie (între timp am terminat și cartea finală, despre care o să scriu în curând, sper). La început e destul de derutant să ții cont din ce perspectivă se relatează fiecare capitol, pentru că ele sar între Chiku-Verde și -Galbenă fără o regulă bine stabilită – despre Chiku-Roșie se descoperă relativ devreme că e în stare de inconștiență în urma călătoriei periculoase. Dar astfel romanul reușește să ne ducă mereu acolo unde se întâmplă important, și cele două povești se completează și alimentează reciproc cu cadența unui meci de tenis – mingea fiind informațiile transmise înainte și înapoi între Pământ și Zanzibar în ritmul prea lent al luminii. În același timp perioadele de acalmie sunt ținute cu succes la distanță de cititor, ceea ce nu e prea ușor având în vedere că întregul roman se întinde pe cel puțin un secol de timp obiectiv.
Cineva ca mine, care a parcurs majoritatea lucrărilor lui Alastair Reynolds și numeroase alte romane SF, poate recunoaște în On the Steel Breeze un număr record aș zice de referințe și paralele cu alte cărți. Jumătatea care se desfășoară pe Pământ aduce cel mai mult cu The Prefect: o societate aparent perfectă, în care fiecare trăiește vieți lungi, liniștite și îmbelșugate, urmându‑și pasiunile sau plăcerile, pentru că majoritatea muncilor sunt asigurate de roboții Provideri sub supravegherea constantă și atotștiutoare a Mecanismului. Dar sub masca utopiei se ascunde un pericol insidios: Mecanismul a fost corupt, infiltrat de o inteligență artificială cu propria agendă ascunsă – ba mai mult, aceasta s‑a extins deja pe Crucible, prin intermediul roboților trimiși pentru a pregăti planeta în vederea sosirii coloniștilor. Lunga traversare a holonavelor prezintă accente din Chasm City: cu cât se apropie de destinație, tensiunile între nave cresc pe fondul unei probleme spinoase nerezolvate, degenerând în final în acțiuni militare – un deznodământ nefericit care mi‑a adus aminte de violența inutilă dezlănțuită în Luna: New Moon pe care o citisem înainte. Multiplicitatea lui Chiku e o referință transparentă la House of Suns, unde o altă exploratoare dornică de a străbate cât mai mult din galaxie se împarte (sau mai bine zis înmulțește) în o mie de versiuni. În câteva pagini se recunoaște inclusiv tema memoriei în forma abordată în Slow Bullets, făcându‑mă să mă întreb ce a apărut înainte: această scenă sau povestirea aceea mai extinsă?
Se păstrează în același timp o continuitate bună cu Blue Remembered Earth, atât prin anumite personaje, cât și prin tema turului sistemului solar – de data asta vizităm Venus și stațiile suspendate la limita plafonului de nori, și Hyperion, un satelit al lui Saturn. În mod surprinzător rezultatul nu lasă senzația că citești ceva deja vechi și stătut, ci o poveste nouă și complexă. În bună parte asta se datorează momentelor emoționale, care apar rar, dar punctează pregnant anumite momente-cheie ale romanului. Relația lui Chiku-Galbenă cu lutierul Pedro în Lisabona e plăcut de naturală în acest cadru SF. Mi‑a plăcut de asemenea că trecutul lui a fost deosebit de ce mă așteptam – eu îmi imaginasem deja un fel de spion plantat pentru a o urmări pe Chiku. În plus, relația lor contrastează cu evoluția căsniciei lui Chiku-Verde, care se deteriorează sub povara secretelor și a alegerilor grele pe care se vede obligată să le facă pentru a duce la bun sfârșit misiunea. Poate nu am observat până acum, dar Reynolds pare să se fi îmbunătățit la acest capitol, deși mai are mult de lucru. Am fost plăcut impresionat că autorul a lăsat personaje relativ importante să moară, la un moment dat mă așteptam să fie readuse printr‑un artificiu. Impresionantă este și scena finală de confruntare între Chiku-Galbenă și entitatea ascunsă în mecanism care o pândise de peste jumătate de secol: pare inspirată de finalul Lord of the Rings, cu o tentă de căderea Turnului Babel – sună criptic și pompos, știu, dar citiți‑o și spuneți‑mi apoi că n‑am dreptate!
Chiar dacă am lăudat până acum romanul, nu trebuie să vă așteptați la perfecțiune. Cam în ultimul sfert, după ce rolul Pământului se încheie și expediția ajunge la destinație pe Crucible, acțiunea își pierde complet suflul și ne târâim cu pași grei și incerți spre o concluzie destul de nebuloasă care nu rezolvă prea multe dileme, ci mai degrabă ridică altele. Partea asta ar putea fi cu ușurință sărită sau în orice caz restructurată. Autorul se bazează un pic prea mult pe coincidențe favorabile pentru a scoate personajele din impas. Cel mai flagrant exemplu este cum avansează fizica principiului Chibesa pe care se bazează propulsia interstelară: în romanul precedent fusese dezvoltată din inscripții descoperite de Eunice pe Phobos; acum următorul nivel de energii este accesat tot studiind inscripții extraterestre, de data asta găsite pe Regina de Gheață. Mi‑a fost greu să notez romanul, e mai bun decât celelalte din serie, dar în nici un caz la nivelul lui The Prefect, deci nu merită patru stele după părerea mea.
Post a Comment