În Hallandren, Curtea Zeilor se pregătește să primească o nouă regină, soție a atotputernicului Rege‑Zeu Susebron, pentru prima oară o prințesă de sânge regal, prima născută a regatului Idris, conform tratatului de pace semnat în urmă cu douăzeci de ani. Spre surprinderea tuturor, Regele Dedelin o trimite în locul Vivennei pe sora mai mică a acesteia, Siri, parțial ca pedeapsă pentru comportamentul ei răzvrătit, parțial pentru că simte că va avea nevoie de sfatul fiicei mai înțelepte în caz că Hallandren decide să reia ostilitățile împotriva micului regat Idris. Contrariată de decizia tatălui ei, și simțind că i s‑a refuzat rolul pentru care se pregătise de la naștere, Vivenna părăsește regatul pe ascuns, punându‑și în minte să‑și salveze sora din ghearele monstruosului Rege‑Zeu. În Hallandren intră în contact cu rețeaua de informatori a tatălui ei și angajează un grup de mercenari pentru a plănui răpirea lui Siri. În acest timp, sora ei mai mică învață să navigheze labirintul de intrigi de palat care se țese pe numeroase nivele de la zei până la preoții și servitorii lor, și descoperă că utilitatea unei consoarte la această curte este limitată la a produce un moștenitor.
Brandon Sanderson e unul dintre cei mai apreciați autori de fantasy la vremea actuală, dar din punctul meu de vedere, asta a fost de departe cea mai proastă carte a lui pe care citit‑o. Aproape totul, de la personaje la intrigă și la sistemul magic mi s‑a părut facil, fără profunzime și previzibil. O distanță ca de la cer la pământ între romanul anterior, Three Parts Dead, care te face să simți magia ca pe ceva viu, miraculos, extraordinar, și acesta, care se târâie de la o premisă banală și se împiedică la fiecare pas de regulile alambicate inventate de autor. Sau poate mai bine zis, ca să păstrez metaforele romanului, o distanță ca de la un veșmânt nou, plin de culoare, la o cârpă veche și folosită.
“My dear Lightsong, I do believe that you’re making sport of me.”
“I never make fun of ladies, Blushweaver”, Lightsong said, picking up his drink again. “Mocking a woman is like drinking too much wine. It may be fun for a short time, but the hangover is hell.”
Magia în acest colț al universului Cosmere se bazează pe Răsuflare, un echivalent al sufletului care însă poate fi dăruit de bună voie fără ca posesorul să moară. Cei care acumulează zeci și sute de Răsuflări capătă, pe măsură ce depășesc anumite praguri, diverse abilități, care de care mai inutile, ca de exemplu posibilitatea de a recunoaște la perfecție nuanțele culorilor sau tonurile muzicale. Dar cea mai penibilă dintre toate e în mod sigur puterea ereditară a familiei regale din Idris: Buclele Regale, care‑și schimbă culoarea în funcție de starea de spirit a posesorului!
Cu antrenament special și multă concentrare, unii dintre posesorii de Răsuflări pot deveni Animatori, adică să trezească la viață și să comande obiecte neînsuflețite. O altă tehnică ținută secretă permite învierea cadavrelor pentru a fi folosite drept servitori sau soldați. Un caz special sunt Reveniții: recent decedați care se întorc la viață cu o Răsuflare mult mai potentă decât a unui om normal, dar care nu supraviețuiesc mai mult de o săptămână fără să consume Răsuflare proaspătă. În Hallandren, ei sunt venerați drept Zei și credincioșii le oferă de bunăvoie Răsuflări pentru a‑i menține în viață.
Unul dintre aceștia, Lightsong, Zeu al Vitejiei, își face constant procese de conștiință din această cauză, fără însă a întreprinde ceva în acest sens. Probabil autorul l‑a introdus pentru a‑i face mai simpatici pe zei, dar pe mine mai mult m‑a iritat cu indecizia lui constantă, aproape lașitatea de a acționa. Momentul lui de glorie vine într‑adevăr în final, dar acea acțiune crucială putea fi întreprinsă de oricare altul dintre zei, chiar unul care rămăsese până atunci anonim, iar asta ne‑ar fi scutit de zeci de pagini de lamentări și dialoguri lipsite de sens.
Intrigile de palat sunt lipsite de consistență și în final au prea puține consecințe asupra deznodământului; zeii înșiși sunt în mare doar niște figuranți care nu fac decât să petreacă, să ofere viziuni ambigue, interpretate de preoții lor conform propriilor interese, și să primească petiții pe care aproape niciodată nu le îndeplinesc. Însuși temutul Rege‑Zeu e o simplă marionetă controlată de anturajul său, un secret păstrat cu sfințenie de cei care vor să mânuiască în continuare puterea tronului. Dar – evident, ca să nu se rateze nici un clișeu – are un suflet bun și se îndrăgostește de proaspăta lui soție, care e prima ființă care‑i arată compasiune după ce fusese despărțit de mama lui.
To her enhanced eyes, the colors of the blood on grass were powerfully distinct. Red and green. It made almost a violet in combination. She stared at the corpses, feeling an odd sense of disconnection. Color. So strange to see the colors of skin paled. She could tell the difference—the intrinsic difference—between skin that was alive and skin that was dead. Dead skin was ten shades whiter than live skin. It was caused by blood seeping down and out of the veins. Almost like… like the blood was the color, drained out of its casks. The paint of a human life which had been carelessly spilled, leaving the canvas blank.
Singurul personaj cu un traseu mai dramatic este Vivenna, care în fiecare moment petrecut în Hallandren trebuie să lupte cu prejudecățile înrădăcinate de religia din Idris împotriva locuitorilor, culorilor, îmbrăcămintei extravagante și mai ales a folosirii Răsuflării ca pe un soi de monedă. După suișuri și coborâșuri spectaculoase, ea ajunge să accepte diferențele culturale dintre regate și să lase în urmă modul absolutist de a vedea lumea în care fusese crescută.
Dar cea mai mare critică a mea la adresa romanului este că majoritatea personajelor centrale sunt într‑un fel sau altul fie zeități, fie membrii ai regalității. Animatorul Vasher, care are în posesie o sabie magică unică, Nightblood, e de la început suspect de a fi mai mult decât un simplu rătăcitor oportunist; aceeași bănuială care asupra bandei de mercenari contractați de Vivenna, odată ce aflăm de legăturile lor din trecut cu Vasher. Am avut impresia că Sanderson încearcă aici o metaforă subtilă la adresa inegalității din lumea noastră, echivalând acumularea de bogăție și putere în lumea reală cu colectarea de Răsuflări, dar mesajul acesta e subminat prin folosirea de personaje exclusiv aristocratice. Ce ar trebui să concluzionăm, că dacă ești bogat și de viță nobilă totul se va rezolva în final – iar restul plebei n‑are decât să se descurce cum poate, și să‑și ofere ofranda regulată către cei puternici!? Am rămas dezamăgit de acest roman, și nu cred că o să investesc timp prea curând în giganticele cărți ale lui Sanderson pe care le scoate pe bandă rulantă.
Post a Comment