Într‑o seară de început de mileniu în Orientul Mijlociu, tânărul erudit Omar Khayyam sosește în cetatea Samarkand, și nimerește imediat în mijlocul unei încăierări, unde apără un vârstnic acuzat de blasfemie de o ceată intolerantă. Duși în fața cadiului, Omar se bucură imediat de recunoaștere și respect, spre surpriza și neplăcerea oponentului său. Povestea sa, pe care autorul o imaginează plecând de la faimosul său volum apocrif de versuri, Rubaiatele, alternează de‑a lungul vieții între faimă și prigonire, între lumea eterică a științei și poeziei și cea concretă a violenței, războiului și urii.
— Ascultă, tinere prieten, Preaînaltul ți‑a dăruit tot ce poate dobândi mai de preț un fiu al lui Adam, inteligența, arta cuvântului, sănătatea, frumusețea, dorința de cunoaștere, de a te bucura de existență, admirația oamenilor și, presupun, suspinele femeilor. Sper că El nu te‑a lipsit de înțelepciune, înțelepciunea tăcerii, fără de care nimic din toate astea nu poate fi prețuit sau păstrat.
— Ar trebui să aștept să ajung bătrân ca să spun ceea ce gândesc?
— Până în ziua în care vei putea să spui tot ce gândești, vor fi avut vreme să îmbătrânească urmașii urmașilor tăi. Trăim în epoca tainei și a fricii, trebuie să ai două fețe, una s‑o arăți mulțimii, iar pe cealaltă ție și Creatorului tău. Dacă vrei să‑ți păstrezi ochii, urechile și limba, uită că ai ochi, urechi și limbă.
Romanul în sine se compune din două părți, ca două fețe ale unei monede, din păcate nu de aceeași valoare. De vreme ce‑și propune să urmărească călătoria zbuciumată prin istorie al volumului de rubaiate, undeva după jumătate ne despărțim de autorul lor, Omar Khayyam, și sărim în viitor la începutul secolului 20, când printr‑o serie de peripeții în Persia, manuscrisul ajunge la bordul Titanicului și se scufundă odată cu el.
Să‑i cercetăm pe antici, pe greci, pe indieni, pe musulmanii care m‑au precedat, ei au scris din belșug în toate aceste domenii. Dacă repet ce au spus ei, munca mea e inutilă; dacă‑i contrazic, cum sunt mereu tentat s‑o fac, vor veni alții după mine ca să mă contrazică. Ce va rămâne mâine din scrierile savanților? Numai răul pe care l‑au rostit despre cei care i‑au precedat. Ne amintim de ceea ce au distrus din scrierile altora, dar ce clădesc ei înșiși va fi fără doar și poate năruit, ridiculizat chiar de aceia care vor veni după ei. Este legea științei; poezia nu cunoaște o asemenea lege, ea nu neagă niciodată ce‑a precedat‑o și nu este nicicând negată de ce o urmează, străbate veacurile cu o deplină seninătate. De aceea îmi scriu rubaiatele. Știi tu oare ce mă fascinează în științe? Faptul că acolo găsesc poezia supremă: prin matematici, îmbătătoarea amețeală a numerelor; prin astronomie, enigmaticul murmur al universului.
Partea de început a fost mai interesantă, fie și numai prin prisma perioadei istorice și geografice în care se desfășoară, rar tratată de alți scriitori. Conversațiile lui Omar cu protectorii și patronii săi, ca și interludiile ocazionale ale rubaiatelor, oferă momente puternice de reflecție asupra dramei umane și a calității nemuritoare a artei. Totuși, unele exprimări și idei nu par în ton cu acea epocă, îmi par puternic influențate de conceptele moderne ale autorului. De asemenea, dramele prin care trec sunt un pic exagerate. Omar se îndrăgostește la prima vedere de o poetă văduvă care călătorește cu haremul unui han mongol. Mai apoi, destinul i‑l scoate în cale pe Hassan al‑Sabbah, cel care va deveni fondatorul și conducătorul temutului ordin al Asasinilor, și care va păzi cu gelozie opera lirică a adversarului său după moarte în fortăreața Alamut.
Între o replică și alta se instalau lungi momente de tăcere. Și de durere stăpânită cu demnitate.
— Ți‑e teamă de lumea cealaltă, Khayyam?
— De ce să‑mi fie teamă? După moarte, există nimicul sau îndurarea.
— Și răul pe care l‑am putut face?
— Oricât de mari ți‑ar fi greșelile, iertarea lui Dumnezeu e și mai mare.
Nizam se arătase oarecum liniștit.
A două jumătate nu e mai puțin dramatică din punct de vedere al perioadei istorice în care se desfășoară, revoluția constituțională persană din primul deceniu al secolului 20. Americanul Benjamin O. Lesage descoperă accidental poezia lui Omar Khayyam și devine fascinat de ideea de a recupera manuscrisul original, o întreprindere complicată în acel climat politic tumultuos. Ca mai înainte, întâlnim multe reflecții interesante, de data asta despre interacțiunea dintre Occidentul modern și Orientul încărcat de istorie și tradiție. Multe se pot aplica cu ușurință la situația curentă – ceea ce nu e de mirare, pentru că evenimentele de atunci au contribuit la ea – dar din nou îmi par influențate de atitudinea autorului, de faptul că el deja cunoștea cum se vor desfășura lucrurile.
Una dintre ele purta semnătura unui oarecare Howard C. Baskerville, student la Universitatea din Princeton, New Jersey. Tocmai își obținuse diploma de licență și voia să meargă în Persia pentru a studia îndeaproape evenimentele pe care le descriam eu. O formulă de‑a lui mă tulburase:
Am profunda convingere, în acest început de secol, că, dacă Orientul nu reușește să se trezească, în curând Occidentul nu va mai putea să doarmă.
Numele lui Amin Maalouf mi se părea cunoscut când am împrumutat cartea, și ceva mai târziu mi‑am adus aminte că citisem demult alt roman al său, Stânca lui Tanios. Pot să spun că are talent pentru recrearea timpurilor trecute, dar celălalt roman mi s‑a părut mult mai reușit, cu un protagonist bine conturat și o poveste solidă, cu final tragic. Aici nu pot spune că m‑am atașat de vreunul din personaje și multe situații au un iz de clișeu care se impregnează fără greș peste tot, în special cu cât ne apropiem de final. Din fericire, sublimul versurilor lui Khayyam compensează parțial aceste minusuri.
Mereu, când unul iese‑n față și se impune, zice: „Eu sunt!”
De‑i îmbrăcat în aur și‑argint, mai tare spune: „Eu sunt!”
Chiar de‑a convins, a reușit. Din gaura ei,
Deodată moartea iese, strigând, la rândul ei: „Eu sunt!”
Post a Comment