În anii ‘80, planificarea comunistă centralizată – deși asta e o caracterizare generoasă pentru ceva ce nu a fost niciodată mai mult de o serie de decrete lipsite de justificare economică – își arată latura negativă în provincia Paradis. După ce mai înainte le indicase să cultive usturoi pe toate terenurile, guvernul interzice vânzarea usturoiului, lăsându‑i pe lucrători cu recolta nevândută, și cu prea puține alternative. În ciuda deceniilor de control și teroare din partea Partidului, sătenii se revoltă împotriva conducerii, ducând inevitabil la represalii violente.
Aș vrea doar să spun câteva lucruri despre „marea compasiune”. În ultimii ani, „starea de compasiune” a devenit o formulă la modă, așa cum era acum ceva vreme expresia „nostalgia ultimă”. Firește că și eu știu că a avea compasiune este de bine, însă noi nu avem nevoie de starea aceea în care, după ce tocmai ai terminat de mâncat un pui de porumbel prăjit, te duci degrabă să îngrijești aripa rănită a unui porumbel; nu avem nevoie nici de starea de compasiune stereotipă, emoționantă, pe care o întâlnești în filmele sovietice cu război sau în producțiile de la Hollywood; nu avem nevoie nici de genul acela de compasiune pe care o arată întreaga societatea când revarsă iubire asupra unui urs panda bolnav, fără să‑i pese însă de nenumărații oameni care, săraci fiind, își așteaptă moartea acasă. Compasiunea nu înseamnă doar că în fața suferinței îți păstrezi inima bună și o stare de superioritate; compasiunea nu înseamnă că am văzut sânge și imediat mă ia cu amețeală sau strig în gura mare: „Am să leșin!” Mai mult, compasiunea nu înseamnă că trebuie să te ferești de păcat și de mizerie.
Romanul este o specie literară uriașă, cu mii și zeci de mii de înfățișări. Aici se găsesc și miei, și păsărele, se găsesc și lei, și crocodili. Nu poți, din pricină că leul a mâncat mielul sau crocodilul a mâncat păsărelele, să spui că aceste animale sunt nemiloase. La fel, nu poți, din pricină că leul și crocodilul își dezvăluie iscusința atunci când vânează sau se desfată atunci când prind prada, să spui că acești prădători sunt neîndurători. O lume în care nu există decât miei și păsărele nu este o lume adevărată; un roman în care există numai oameni buni nu este un roman adevărat.
Pentru mine, romanul Baladele usturoiului din Paradis are calitatea paradoxală de a avea o prefață mai interesantă decât textul propriu‑zis, o caracteristică pe care din păcate nu cred că și‑o dorește nici un autor. Mo Yan fiind laureatul unui Premiu Nobel pentru Literatură, nu ar trebui să ne surprindă prea mult ideile expuse în prefață, legate de natura romanului și rolul unui romancier bun. Sunt în general de acord cu majoritatea lor, cu toate acestea nu le‑am recunoscut între rândurile acestui roman.
Trebuie să mărturisesc de pe acum că nu l‑am terminat, nu am trecut nici măcar de prima treime, deci nu luați neapărat de bună opinia mea. Pur și simplu n‑am putut să continui să citesc despre oameni meschini, zdrobiți într‑adevăr de un sistem dezumanizant, dar care în același timp își varsă asupra celor din jur ura și neputința față de constrângerile comuniste. Atmosfera generală mi s‑a părut în plus extrem de similară cu viața la sat din România, cu bârfe, aventuri amoroase în păpușoi, familii numeroase care aranjează căsnicii fără să‑și consulte fiicele, și apoi le snopesc în bătaie când îndrăznesc să nu fie de acord, și funcționari corupți – un alt motiv pentru care l‑am abandonat.
— Și ce dacă sunt o căpățână împuțită de usturoi? se auzi Cao Jinzhu cum îi răspunde enervat, după care urmară zgomote ce trădau faptul că se ridicase în picioare. Dacă n‑am fi noi ăștia care puțim a usturoi, voi, barosanii, v‑ați umple burta cu vântul din nord‑vest. Din taxele noastre vi se plătesc vouă salarii grase, vi se dă de mâncat și de băut, ca să puteți să luați pielea de pe noi, amărâții.
— Lao Cao… — neîndoielnic deputatul Yang se ridicase în picioare și arăta cu bețișoarele spre Cao Jinzhu — s‑ar părea că ai ceva de reproșat Partidului Comunist. Păi, voi ne plătiți nouă salariile? Rahat! Noi suntem cadre vechi ale statului. Și de stăm la umbra copacului și privim furnicile cum se urcă până în vârf, tot ni se dau salariile. Și dacă usturoiul vostru putrezește, eu tot îmi iau banii.
În mare intuiesc ce a vrut să realizeze autorul. Acum, la ceva timp după ce l‑am citit, ideea de ansamblu mi‑a adus aminte de marile romane americane ale lui John Steinbeck, ca Fructele mâniei sau La răsărit de Eden (cu care are în comun și trimiterea la Paradis din titlu), dar realizarea a lăsat de dorit. Într‑un fel îl bănuiesc pe Mo Yan că a căzut fix în păcatul împotriva căruia avertizează în teoria literară expusă în prefață, și anume că a încercat să stoarcă de la cititor cu forța o „mare compasiune” față de personajele sale, punându‑le în situații din ce în ce mai chinuitoare și degradante. Și să construiască în același timp o saga, o poveste de dimensiuni epice, pe când eu, și bănuiesc că mulți alți cititori, reacționează mai bine la relatările intime și personale, care pot exprima la fel de bine adevărurile crunte ale vieții – a se vedea romanele lui Anchee Min, în special Azaleea Roșie, care redă de asemenea agonia vieții omului de rând în China lui Mao.
Post a Comment