Haruki Murakami - Dans, dans, dans

Conceput ca o continuare la În căutarea oii fantastice, romanul se poate citi destul de bine și de sine stătător – ceea ce într‑un fel am făcut și eu, pentru că a trecut ceva vreme de când am citit În căutarea oii fantastice și detaliile sunt acum destul de neclare. Singur după ce părăsit de soție, personajul principal rămas nenumit de‑a lungul întregii cărții își ia un concediu prelungit de la munca de „deszăpezire culturală” și călătorește la Sapporo, la Hotelul Delfin unde o întâlnise ultima oară pe Kiki, cea care acum îl cheamă în visele lui. În paranteză fie spus, citind cartea nu am observat nici măcar un moment lipsa numelui protagonistului, poate un alt indiciu al talentului de scriitor al lui Murakami. Aici îl întâlnește în schimb pe Omul Oaie – cunoscut cititorilor romanului precedent – de la care primește un sfat de viață. După acest punct aparent culminant, povestea pendulează între fostul coleg de generală devenit star de cinema, Gotanda, și Yuki, adolescenta singuratică și dotată cu un strop de puteri vizionare, pe care o ia din proprie inițiativă sub protecția lui. Alți „parteneri de dans” își fac apariția și dispar în propriul lor ritm, inclusiv mult-așteptata Kiki, purtând cartea în direcții mereu noi, din Sapporo în Tokio, Hawaii și înapoi.

Romanul abundă în teme specifice lui Murakami: în primul rând căutarea, personificată aici prin Kiki, dar de fapt o căutare mai profundă după ceva greu de precizat, un loc sau un timp, o persoană sau un sentiment (sau poate toate la un loc) care lipsește sau a fost pierdut. Dacă aș folosi terminologia lui Eliade, aș numi‑o căutarea Centrului, a Sacrului în mijlocul profanului lipsit de direcție – cum ar fi camera Sambo din Noaptea de Sânziene. Un astfel de moment de abolire a timpului intervine în noaptea pe care protagonistul o petrece cu Mei, prostituata de lux plătită de Gotanda. Magicul se întretaie cu realul de numeroase ori în roman, se strecoară în cadru pe nesimțite și preia controlul brusc, făcând din scrisul lui Murakami echivalentul oriental al realismului magic marca Gabriel García Márquez.

Întâlnirea cu Omul Oaie se înscrie și ea în șirul de evenimente supranaturale și are loc într‑un spațiu diferit, o lume reală în sine, dar diferită de cea de zi cu zi, și în care nu pot pătrunde decât anumiți oameni, la etajul treisprezece al hotelului Delfin. Dacă în La capătul lumii și în țara aspră a minunilor eroul cobora la un moment dat în subteranele orașului Tokio, aici drumul în lumea subterană are loc pe un alt plan, implicând mai mult o călătorie spirituală pentru a întâlni un spirit călăuzitor – un animal totemic chiar. Mesajul primit în schimb e destul de criptic, dar personajul principal se străduiește să‑l pună în practică, așa cum a promis, și astfel se pun bazele restului romanului și concluziei din final.

Să dansezi. Tu trebuie să dansezi cât ține muzica. Pricepi ce‑ți spun? Dansează mai departe, fără să te oprești. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are. Dacă începi să te gândești la lucrurile astea, ți se opresc picioarele. O dată oprite, eu nu mai pot face chiar nimic pentru tine. Legăturile tale se vor destrăma complet.

Moon River - Percy Faith Orchestra

Referințele la muzica rock și jazz abundă, ca și în alte romane, formând un fundal nelipsit în momentele de singurătate sau în întâlnirile cu Yuki. Admirația pentru Kafka se concretizează în scena interogatoriului legat de moartea lui Mei; condus de cuplul de polițiști porecliți Pescarul și Literatul, acesta se prelungește parcă la nesfârșit cu argumente din ce în ce mai absurde și în condiții umilitoare. O altă temă dureros de evidentă este critica la adresa societății, a consumerismului în care orice a devenit o cheltuială deductibilă, chiar și contractarea de prostituate. Expresia revine plină de sarcasm în cele mai intime momente: Nu‑ți poți cumpăra prietenii cu bani. Și cu atât mai puțin cu bani deductibili. Cel mai bun exemplu de victimă a sistemului este însuși Gotanda, a cărui viață este în perfectă antiteză cu cea a prietenului său: la suprafață un actor de succes care poate obține orice femeie sau mașină dorește; înăuntru un om singur, tânjind după iubirea fostei soții și după realizarea profesională care nu vine pentru că s‑a fixat deja într‑un anumit tipar; prins într‑un cerc vicios din care nu mai găsește ieșirea.

Asta e natura rănilor. Nu poți să le smulgi și să le arăți și altora. Dacă poți, înseamnă că nu sunt prea grave.

Întreg romanul emană o aură de tristețe, solitudine, înstrăinare: personajele, locurile, atitudinile lor, moartea care lovește atât la vedere cât și în culise. Cu toate acestea, în ciuda lor, mesajul cu care am rămas eu e unul fundamental optimist, un optimism încăpățânat, paradoxal, care nu ține cont de loviturile externe: dansul nesfârșit la care îndeamnă Omul Oaie. E optimismul și speranța vieții, mișcarea ei necontenită în fața încremenirii morții, e îndemnul clasic de a te ridica după orice lovitură și de a merge mai departe, pentru că nu știi unde te mai pot purta pașii și pe cine vei mai întâlni în cale. E posibil romanul meu preferat de Murakami – de fapt nu, doar există și La sud de graniță, la vest de soare! E greu să alegi între ele – poate cea mai bună soluție e să continui și cu celelalte. În mod cert, Murakami e unul dintre acei autori de care e greu să te saturi și de la care simți că trebuie să le citești întreaga operă pentru că dacă nu o faci vei fi un pic mai sărac.