Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Puține lucruri au mai rămas din studiile din liceu – sau cum ar spune una din profesoarele mele: Cultura generală e ceea ce rămâne după ce uiți tot – și probabil mulți s‑ar grăbi să‑mi dea dreptate. Dar din lecturile obligatorii de literatură română tot am descoperit niște autori români care mi‑au plăcut – în speță Camil Petrescu și Mircea Eliade. Dacă de Noaptea de Sânziene am vorbit deja, am început să‑l recitesc și pe Camil Petrescu, la cam zece ani distanță. Deși în linii mari îmi aminteam intriga, romanul m‑a surprins în moduri noi, pe care nu cred că le remarcasem prima dată.

Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rană și se lipește de ea de nu‑l poți desface decât cu suferințe de neîndurat… dar două suflete care s‑au împletit… au crescut apoi laolaltă?

Prima parte disecă relația dintre Ștefan Gheorghidiu și soția Ela, de la apropierea de început – mai mult la inițiativa ei, din câte aflăm – la formarea cuplului și căsătorie – cu scena de o intimitate naturală, ocupând un întreg capitol, când el îi explică ei evoluția sistemelor filozofice, și care ar merita în sine un comentariu mai extins – la apariția primelor certuri și bănuieli de adulter, urmate de despărțiri și reîmpăcări din ce în ce mai dureroase, totul din perspectiva lui Ștefan. Tocmai punctul de vedere unilateral dă o tensiune aparte întregii povești de dragoste, pentru că Ștefan nu se luptă numai cu durerea trădării de către femeia iubită, cu prăbușirea idealurilor lui de iubire, ci și cu incertitudinea propriilor sale concluzii, care din exterior pot părea exagerate, orbite de o gelozie nelalocul ei. E aici ceva din drama umană: dorința continuă de a fi împreună cu cineva, de a aparține unei comunități – chiar și una restrânsă la doi, o familie – cuplată cu imposibilitatea de a o atinge la modul absolut, de a ști cu claritate ce gândesc și simt cei din jur.

– Lasă‑mă‑n pace… niciodată n‑am priceput nimic… ce naiba vor toți filozofii aceștia?
– Să‑i iubești tu… cred că nimic mai mult… Așa o fată slută ca tine…

Un vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi…

La jumătatea drumului, aproape de o importanță egală cu cele două părți pe care le desparte, o singură noapte de zbucium, atât de corect reflectată în titlul neobișnuit de lung. Noapte care îl forțează pe Ștefan să lase în urmă trecutul și preocupările legate de iubire, în esență tot ce constituia viața lui până în acel moment, și să privească în față cealaltă jumătate a existenței umane, moartea. Moartea revine cu o insistență obsesivă în rândurile care urmează; o amenințare continuă, o certitudine apropiată, dar mereu amânată, greu de conceput de noi, care nu am trecut printr‑o astfel de experiență. Ștefan își confruntă din nou propriile temeri și îndoieli, acum la un alt nivel, iar gândurile puse pe hârtie și conversațiile cu alți ofițeri dezvăluie importanța subiectivă pe care o el dă acestor evenimente, importanță ce rezultă tocmai din faptul că el este prezent la desfășurarea lor, este o parte din ele și le influențează cu acțiunile sau ezitările sale – în esență declarându‑și viziunea existențialistă a lumii și individului.

– Păi atunci de ce ai amendat pe lucrători…?
– Cum, de ce? Ca să aibă grijă… las' că amenda nu strică niciodată… sunt mai cu grijă. Să se știe că sunt stăpân aici. […] Românul trebuie să creadă totdeauna că e vinovat… numai așa are grijă. Lasă, că banii tot îi ia înapoi… le dau bacșișuri mari din când în când.

În afară de reflecțiile personajului principal, care constituie esența sa, romanul ajunge să descrie diverse aspecte ale societății românești în anii dinaintea Primului Război Mondial, iar ceea ce m‑a frapat a fost cât de similară pare cu România de azi. Nu numai în aspectele exterioare – serbări, plimbări cu mașina, ieșiri la teatru – dar mai ales în comportamentul oamenilor, atitudinea șefilor față de angajați și stilul balcanic de a face politică și afaceri: cu favoruri, mici amenințări și ironii, orice pentru a devia de la adevăratele subiecte și a mai face o mică șmecherie. Urmăriți‑i doar, dacă citiți cartea, pe afaceristul Vasile Lumânăraru, care‑și conduce afacerile cu aplomb, în ciuda faptului că nu știe să citească, dar mai ales pe unchiul lui Ștefan, Nae Gheorghidiu, deputat în Partidul Liberal și cunoscut pentru deșteptăciunea lui – adică modul în care știe să‑și apere interesele și să‑și îndepărteze dușmanii, sau, mai bine, să și‑i transforme în aliați. Să nu uităm un exemplu pentru cei care se încred prea mult în așa‑zișii „profeți ai crizei”, vechi de un secol și la fel de valid și acum: gândiți‑vă întâi la ce au ei de câștigat lansându‑și profețiile…

– Păi bine, domnule Vasilescu, dacă profeția dumitale nu s‑o împlini?
– Nu s‑o împlini și pace. O sa mă omoare cineva? Totul e sa ai și tu o părere acolo, că dacă se adeverește, pe urma toți strigă: iată, Lumânăraru a avut dreptate. Dacă nu se împlinește, toți uită… Când însă n‑ai nici o părere, nici nădejde să fii socotit profet nu poți să ai.

În final pot spune că romanul nu m‑a impresionat poate la fel de mult ca în adolescență, dar asta nu‑l face mai puțin valoros și actual. E o oglindă atât în sufletul unui om, cu toate bucuriile și durerile lui, dar și în cel al românilor ca popor, chiar dacă nu ne place s‑o recunoaștem.

Țară a grâului și a foamei cronice în trecut, trăiește și acum sub obsesia pâinii, care eclipsează oricare alte preocupări ale conștiinței, orice drame în zona superioară. Tragediile sunt aci în gradul "luptei pentru existență", căci viața, infinit mai ușoara ca în Apus pentru cei mediocri, ca și pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit și pentru cei care vor să rămână cinstiți, decât oriunde, în lume.