Ca și în romanele anterioare, Absolution Gap se structurează în trei povești paralele care converg de‑a lungul romanului spre un final comun. Eu nu am fost la început foarte atent la indicii, dar conexiunile se pot ghici devreme dacă urmăriți anii în care are loc acțiunea, menționați la începutul fiecărei secțiuni. De altfel primele capitole nu mi s‑au părut foarte interesante, ba chiar puțin respingătoare din cauza figurii aproape caricatural de grotești a Reginei Jasmina de pe Ascensiunea Gnostică; am făcut până și o pauză pentru a citi o altă carte. Când am revenit însă am început să fiu captivat din nou de acțiune, de idei și de universul creat în roman; ar fi multe de spus, deci...
Privind seria în ansamblu, odată încheiată, temele biblice și religioase devin mai evidente. Dacă pentru un cunoscător al astrobiologiei atacul necruțător al Inhibitorilor e explicația dată de roman paradoxului lui Fermi, paralela cu Armaghedon‑ul biblic e mai puternică, mergând de la titlurile de influență religioasă ale romanelor (Spațiul revelației, Arca salvării, Prăpastia absolvirii) la nașterea unui posibil Salvator în persoana Aurei, la Biserica Adventistă de pe Hela. Dacă rolul „întunericului” e jucat neechivoc de Inhibitori – ei vin literal din spațiul întunecat și rece dintre stele – romanul se ocupă de descoperirea reprezentanților „luminii”, aliați pentru omenirea în pericol de a fi exterminată. Analiza credinței, a originii și consecințelor ei ocupă un rol crucial în această ultima parte, deși eu aș numi‑o mai degrabă obsesie: Quaiche e infectat de un virus de îndoctrinare care îi induce senzații de religiozitate, de miracol, pe cale chimică, fără a se putea controla. Sub influența acestora el interpretează salvarea lui miraculoasă prin dispariția Haldorei drept un semn divin și își pune întreaga voință în slujba ideii de a contempla neîntrerupt giganta gazoasă și disparițiile ei; și cum în timpuri de criză oamenii au nevoie mai mult decât orice de speranță, se naște astfel o întreagă mișcare religioasă pe Hela, o societate dedicată aceluiași scop absurd, până la a construi catedrale care călătoresc neîncetat pe suprafața satelitului pe Calea Permanentă pentru a se menține în zona unde Haldora e la zenit. Latura perversă a acestei false credințe devine mai clară urmărindu‑l pe chirurgul general Grelier, mâna dreaptă a lui Quaiche, și el supraviețuitor de pe Ascensiunea Gnostică, despre care se înțelege că ar avea înclinații spre pedofilie.
Posibile aluzii la alte opere science‑fiction sunt destul de numeroase – sau să le spunem elemente pe care Reynolds le refolosește pentru propriile scopuri? Fanii lui Cristopher Priest probabil au sesizat deja similitudinile dintre orașul călător din Lumea Inversă și Catedralele de pe Hela. Multe teme par a veni din Dune: Aura e conștientă înainte de a se naște și duce în memorie secrete tehnologice ale numeroaselor rase extraterestre deja eliminate care au găsit un refugiu virtual în Matricea Hades, ca și Dan Sylveste în finalul primului roman – ba chiar la un moment dat fragmente ale amintirilor lui de pe Resurgam ies la suprafață. Pe de altă parte Rashmika are capacitatea de a intui dacă cei din jur spun adevărul, ca o veritabilă Drept‑Vorbitoare. Și, ca în multe alte romane SF de cursă lungă, Pământul este îndepărtat din joc – aici se menționează în treacăt că nu mai e demult locuibil din cauza unei ere glaciare.
Personajele nu sunt nici acum punctul forte al romanului – primul din trilogie rămâne cel mai bun la acest capitol din punctul meu de vedere. Majoritatea figurilor-cheie de până acum fie au dispărut în luptă, fie s‑au retras în izolare și joacă un rol redus – Clavain e bântuit de gânduri de sinucidere după ce Felka dispare în oceanul jonglerilor, Khouri e preocupată doar de fiica ei Aura, Skade e de o cruzime unidimensională. Cel mai dezamăgit am fost de îndepărtarea Felkăi; cu intelectul ei complet diferit ar fi putut oferi soluții interesante, atât în acțiunea romanului cât și literar. Iar aparițiile noi nu sunt simpatice în majoritatea cazurilor; cel mai „vinovat” la capitolul ăsta e tânărul Vasko Malinin, ale cărui intervenții lasă impresia că e complet lipsit de empatie pentru ceilalți; poate s‑a vrut a fi o expresie a lipsei de experiență, dar în anumite situații reacțiile lui mi s‑a părut prea reci, aproape automate. Cel mai uman comportament îl are, paradoxal, hiper‑porcul Scorpio, care încearcă mereu să găsească cea mai bună soluție pentru umanitate, după modelul lui Clavain, dar în același timp își face griji pentru propria mortalitate, neavând la dispoziție medicamentele și îmbunătățirile genetice ale oamenilor. E și ăsta un semn al distanței care apare uneori între oamenii din roman și noi, cel care‑l citim. Quaiche are și el la început un moment de grație, meditația lui la iubirea față de Morwenna fiind una dintre cele mai frumoase scene ale romanului, cu atât mai mult cu cât nu era de așteptat să dai peste o asemenea metaforă în mijlocul agresivității generale. Dar și relația asta are o latură întunecată, grotescă, căci Morwenna e o Ultra cu modificări corporale extreme și membre cibernetice, care uneori îi provoacă frică chiar și omului iubit.
But sanity, Vasko decided, was like the pattern of lights he could see through his cabin window. In almost any direction the only way to travel was into darkness, and there was a lot more darkness than light. S‑au scris destul de multe la adresa sfârșitului, că este grăbit, în dezacord cu eforturile personajelor, că nu rezolvă toate misterele. Și cam așa e, dacă te limitezi la acțiunea din cele trei romane. Pe de altă parte, universul creat de Reynolds e de o complexitate și de o vastitate uriașă, gândit în atâtea detalii, încât e greu de imaginat de câte pagini ar fi nevoie pentru a se epuiza toate firele epice. Unele confirmări și completări apar în diversele nuvele din același Revelation Space; altele pur și simplu sunt lăsate la imaginația cititorilor. În privința asta autorul s‑a descurcat mai bine acum decât în romanul precedent, unde părea să omită cele mai bune părți; aici trecerea sub tăcere a circumstanțelor exacte ale morții lui Clavain nu face decât să amplifice aura lui de demnitate și durerea lui Scorpio. Și războiul final cu Inhibitorii rămâne undeva în afara atenției imediate; autorul ne informează foarte succint despre rezultat prin epilogul împărțit în două jumătăți, una la început și una la sfârșit. E o tehnică bună, care nu dezvăluie nimic din acțiunea centrală, dar creează tensiune și așteptare, căci fragmente din prolog se potrivesc mai apoi cu evenimentele din cursul romanului, făcându‑te să revii din când în când asupra celor câteva dezvăluiri din primele pagini. Poate ar fi mai bine să privim întreaga saga nu doar ca pe un război căruia trebuie să‑i trăiești ultimul moment, ci ca pe lupta continuă a personajelor pentru a supraviețui și a da un sens vieții; tenacitatea lor nu poate fi decât de admirat. Finalul vine în momentul decisiv, când se face alegerea corectă, în punctul culminant al eforturilor tuturor de a salva viitorul și potențialul uman. Celelalte bătălii vor rămâne în responsabilitatea altora și astfel prezentarea lor explicită în scris devine mai puțin necesară.
Post a Comment