Când a ajuns la capitolul despre estetică, nu mică i‑a fost mirarea să vadă că, după părerea autorului,orice formă artistică este liebeswerbung. Adică seducere. Cu alte cuvinte, expresia publică a dorinței sexuale.
Destul de curând descoperi însă că cele mai multe dintre aceste amintiri au o componentă sexuală destul de marginală, așa că nu vă așteptați la cine știe ce scene toride de sex. Sunt mai mult niște întâlniri întâmplătoare și situații jenante, greu de înțeles pentru pre‑adolescentul Shizu, deși la un moment dat afirmă orgolios că nu e atât de neștiutor pe cât îl cred ceilalți. Interesul lui e axat în principal pe studiu și în majoritatea ocaziilor îl găsesc mai degrabă ferindu‑se de sexualitate decât căutând‑o. Chiar și așa descoperim multe despre aspectele sexuale ale societății japoneze: cărțile pornografice chinezești din care probabil a apărut hentai și poveștile idealizate de iubire, varianta orientală a romanelor siropoase de gen Sandra Brown, inevitabilele și faimoasele gheișe, ritualurile de curtare în vederea căsătoriei, împotriva cărora Shizuka se revoltă într‑o manieră egalitaristă pentru că nu oferă femeii aceleași drepturi de alegere ca și bărbatului, tratând‑o mai mult ca pe un obiect sau sclav decât ca pe o persoană.
Părinții fetei o vând și eu o cumpăr – fata nu e decât un produs, o marfă. Dacă tot procesul acesta ar fi descris în legea romană, fata ar fi numită acolo res, adică obiect, așa cum erau numiți pe vremuri sclavii.
Majoritatea cărții se petrece în anii de studiu la Academia Engleză din Tōkyō; acolo studenții se împart în două grupări sau curente, moderații și radicalii. Nu vă gândiți la vreo afiliere politică, doar subiectul principal al cărții este sexul! Atitudinea sa îl plasează pe Shizu printre radicali, dar mulți aceștia înțeleg să păstreze abstinența doar față de femei și nu se dau înapoi de la violență pentru a‑și satisface poftele cu alți băieți… Pericolul latent în care își trăiește acești ani e cu atât mai frapant cu cât autorul ne amintește în mod regulat vârsta sa, de fiecare dată când adaugă un an la cei treisprezece la care intrase la academie. În pasajele acestea mi‑a amintit destul de mult de „Orașul și câinii” al lui Mario Vargas Llosa, dacă înlocuiești violența fizică cu hărțuirea sexuală.
Cei mai mulți oameni pur și simplu își cresc în libertate fiara propriei dorințe carnale și din când în când se urcă pe spinarea ei și o mână nebunește până în valea pierzaniei. Eu am ales s‑o îmblânzesc și s‑o țin în frâu.
Cu stilul curat și simplu japonez și dimensiunea redusă, cartea e ușor de parcurs, chiar dacă la final nu te simți neapărat mai înțelept sau câștigat în vreun fel. Până și autorul recunoaște în ultimele pagini că nu și‑a atins scopul stabilit la început. Experiențele lui sunt atât de particulare încât nu consideră că merită împărtășite nici măcar cu fiul său. Totuși asta mi se pare o concluzie foarte matură; pentru că fiecare dintre noi are asemenea amintiri intime, valoroase prin sentimentele de moment și deciziile pe care le‑au stârnit mai apoi; alții poate nu le‑ar înțelege la fel și le‑ar considera banale sau irelevante; totuși asemenea diferențe subtile ne fac unici și ne clădesc personalitatea de mai târziu.
Eu, unul, cred că nu există formă artistică pe lume care să nu fie în același timp și o metodă de autojustificare. Existența umană în sine e un mod de autojustificare; viața însăși e tot asta.
Post a Comment