Haruki Murakami – Pădurea norvegiană

Am avut ceva ezitări înainte de a mă apuca de acest roman al lui Murakami. Citisem în treacăt scena de început și mă cam lăsase rece, așa că, deși aveam cartea de ceva vreme pe Kindle, am amânat mult să o citesc; până am rămas în pană de idei de lectură și am cedat într‑un final. Din păcate impresia de la început s‑a dovedit corectă…

Deși primele pagini se petrec în Hamburg, acțiunea se întoarce imediat în trecut, în Japonia adolescenței lui Toru Watanabe pentru a retrăi și pune pe hârtie amintirile din ce în ce mai diluate despre prima lui iubire, Naoko. Legătura dintre ei e una mai specială – ca să folosesc un termen frumos: nu‑i leagă (doar) sentimente de afecțiune și atracție, ci mai degrabă pierderea comună a lui Kizuki, iubitul lui Naoko și cel mai bun prieten al lui Watanabe, care s‑a sinucis în ziua în care împlinea 17 ani. La un an de la tragedie, după ce intraseră la colegiu, se reîntâlnesc întâmplător într‑un tramvai din Tokyo și reînnoadă legătura, încercând în zadar să umple golul lăsat de moartea lui Kizuki. La fel de brusc cum apăruse, Naoko dispare din nou, lăsându‑l pe Watanabe să se lupte cu singurătatea și tristețea, să‑și umple timpul cu studii, cu munca temporară, prânzurile și week‑end‑urile împreună cu non‑conformista Midori și nopțile în aventuri amoroase alături de prietenul lui ambițios și carismatic Nagasawa.

If you only read the books that everyone else is reading, you can only think what everyone else is thinking.

Ca și în alte romane ale lui Murakami, acesta vorbește despre iubire și pierdere, de atitudinea pe care o poți avea în fața morții și a vieții, dar modul în care o face nu e nici pe departe atât de plăcut de citit și de natural ca în alte ocazii. Poate ține și de experiența de scriitor de mai târziu, dar Pădurea norvegiană mi s‑a părut prea lungă, lipsită de focalizare și de ritm; mai mult o schiță pentru viitoarele sale idei decât un roman în sine. În loc de sentimentele și gândurile personajelor, scriitorul se pierde deseori în diverse descrieri, ale peisajului, ale camerelor și obiectelor din ele, ale mâncării; cred că cel puțin un sfert din roman ar fi putut fi ignorat fără să se piardă nimic semnificativ.

Deși la ce personaje întâlnim poate că e mai bine că suntem scutiți de reflecțiile lor. Știu că în societatea japoneză sinuciderea este un mod acceptat – să zicem – de a‑ți încheia socotelile cu viața, dar ca jumătate din personaje să sfârșească în acest mod e parcă prea mult! Știu că majoritatea sunt adolescenți, dar de mult n‑am mai întâlnit un grup la fel de imatur, de dezechilibrat, de egoist, absorbit de propriile probleme și incapabil de a‑și privi cu un dram de obiectivitate viața. Și autorul insinuează într‑un fel asta, prin tratamentele de la sanatoriu bazate pe socializare, interacțiunea cu ceilalți și deschiderea în fața lor; ideea fiind să le ofere pacienților alte surse de interes decât propriile reflecții sumbre. Nu zic că nu e mai simplu să fugi de probleme decât să le înfrunți, dar nu prea poți să scrii o carte bună în care personajele nu fac decât asta, să se refugieze la nesfârșit în fața greutăților vieții. La un moment dat trebuie să te oprești și să vezi că viața ți‑a adus și lucruri bune, și poate o va face și în viitor, atâta timp cât tu alegi să trăiești, nu să fugi. Între aceste extreme ezită Watanabe întregul roman: pe de o parte fântâna adâncă a disperării și înghețata pădure norvegiană spre care îl cheamă Naoko, pe de alta optimismul și exuberanța lui Midori, mereu dornică de o nouă experiență, de o nouă distracție. Dar chiar și de la Midori, în mijlocul deprimării generale te aștepți în fiecare moment să aibă o criză – mai ales că Murakami îi oferă și ei destule motive.

Norwegian Wood (This Bird Has Flown) · The Beatles

Mai mult, parcă autorul intuiește că nu ne vor fi prea simpatice personajele și încearcă din răsputeri să stârnească în schimb mila. A, nu v‑a înduioșat că prietenul lui Naoko s‑a sinucis la 17 ani fără nici o explicație? De fapt și sora ei mai mare s‑a sinucis pe când Naoko avea doar 6 ani și tocmai ea a fost cea care a descoperit cadavrul! Nu credeți că Reiko e demnă de compătimit după ce a ratat o carieră strălucită de pianistă din cauza unui trac temporar? Hai să povestim și cum a fost practic violată de o elevă lesbiană de treisprezece ani! E cam penibil să recurgi la asemenea trucuri ieftine și neverosimile ca să susții o poveste slabă, mai ales una care se vrea autentică și autobiografică.

N‑aș recomanda cartea de față, în special cuiva care nu a citit până acum Murakami. Mi‑e teamă că o să fie descurajat să citească altele, așa cum mi s‑a întâmplat și mie cu câțiva autori renumiți (Kafka și Jose Saramago de exemplu). În loc de episoadele fantastice din Dans, dans, dans sau de alternanța de vis și trezie din La capătul lumii și în țara aspră a minunilor (și acum tunelurile de metrou îmi amintesc câteodată de scene din acea carte) aici avem doar nevroze și sex care încearcă în zadar să compenseze lipsa de empatie. Iar în La sud de graniță, la vest de soare durerea lui Hajime după plecarea lui Shimamoto e amplificată de incertitudinea sorții ei, de acea infimă posibilitate că o va reîntâlni vreodată, ceea ce o face paradoxal mai răscolitoare decât separarea definitivă prin moarte; aici povestea ne îndoapă cu decese până la punctul în care aproape că nici nu‑mi mai pasă cine moare. Cel mai bine săriți peste ea, Murakami a scris alte romane mult mai bune, de vreme ce în acest an a ajuns și pe lista de nominalizări la premiul Nobel!

La moartea lui Kizuki am învățat un lucru pe care n‑am să‑l uit niciodată: moartea nu se află la polul opus vieții, ci face parte din viață. […] Din moartea lui Naoko am învățat însă că nimic nu poate alina durerea pe care o simțim la pierderea cuiva drag. Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forța, nici blîndețea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea. Tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile ca atare, până la capăt, și să încercăm să învățăm ceva, chiar dacă știm că ceea ce învățăm nu ne va fi de nici un folos atunci când va trebui să ne confruntăm cu un nou eveniment neașteptat.

Nota mea: 3.0