Neil Gaiman - Stardust

Pe vremea când Dickens publica Oliver Twist, Morse inventa telegraful și Regina Victoria era încă nouă pe tronul Angliei, pe când magia era depășită în ritmul căilor ferate de pragmatismul științei, un mic sat din estul Angliei încă mai simte atingerea celeilalte lumi atunci când vântul bate dinspre răsărit. Căci dincolo de Zidul care dă numele acestui sat începe Tărâmul Zânelor, lumea unde domnesc în continuare magia și imaginația. Trecerea Zidului e interzisă pentru oameni cu excepția târgului organizat odată la nouă ani. În urma lui satul se îmbogățește câteodată cu animale cu blana de culori ciudate sau cu nou‑născuți cu urechi ascuțite – așa cum a fost cazul eroului poveștii de față, Tristan Thorn. Două târguri mai târziu, apropiindu‑se de vârsta de optsprezece ani, Tristan îi promite tinerei de care e îndrăgostit, Victoria Forester, o stea de pe cer, la propriu: steaua pe care au văzut‑o amândoi noaptea căzând în Tărâmul Zânelor. Această promisiune pripită îl duce peste zid, departe de casă în inima întortocheată a tărâmului care îl pune la încercare pe necunoscătorul tânăr la fiecare pas. Pe deasupra, el nu e singurul care caută steaua căzută: surorile-vrăjitoare Lilim îi doresc inima, sursă a tinereții veșnice, iar moștenitorii regatului Stormhold vor să recupereze nestemata pe care o poartă steaua la brâu, simbolul puterii regale din Stormhold.

But Faerie is bigger than England, as it is bigger than the world (for, since the dawn of time, each land that has been forced off the map by explorers and the brave going out and proving it wasn’t there has taken refuge in Faerie; so it is now, by the time that we come to write of it, a most huge place indeed, containing every manner of landscape and terrain).

Construită ca un basm clasic, Stardust aplică cu succes numeroase elemente de folclor și mitologie pe lângă ritmul domol și exprimarea voalată și subtilă, menită să sugereze mai degrabă decât să afirme. Avem magie a numerelor – trei sunt reginele-vrăjitoare Lilim, vechi de când lumea, șapte sunt Lorzii din Stormholm și doar trei vii la începutul poveștii – și magie a cuvintelor – cântece de leagăn și rime construite în joacă de copii devin puternice formule magice rostite pe Tărâmul Zânelor, alături de obiectele potrivite; magie divinatorie care dezvăluie viitorul în măruntaiele animalelor proaspăt jertfite cum era obiceiul vechilor romani; magie a numelor – căci cine cunoaște numele adevărat al cuiva are putere asupra lui – și animale și copaci vrăjiți care intervin cu sfaturile lor în favoarea lui Tristan. Avem multe idei tradiționale pentru basme, ca de exemplu nevoia de a „plăti” un preț pentru fiecare act de magie și recunoștința din partea făpturilor vrăjite pentru ajutorul oferit demult de tatăl lui Tristan. Dar și unele surprinzător de moderne: căci după ce toți pretendenții la tronul Stormhold pe linie bărbătească mor, conducerea e preluată de o femeie. Într‑un fel schimbările din lumea noastră se reflectă și pe Tărâmul Zânelor, trecându‑se de la monarhia întemeiată pe dreptul primului născut – sau mai bine zis al primului care rămâne suficient în viață să ajungă pe tron – la o succesiune mai puțin violentă și o guvernare mai înțeleaptă. În ciuda magiei sale, Tărâmul nu e imun la trecerea timpului, după cum implică și târgul: demult se organiza anual, acum doar la nouă ani; un semn că puterea magiei, influența ei dincoace de Zid, scade. Ideea târgului ca punct de întâlnire între cele două lumi e de asemenea un element comun de folclor, un echivalent găsindu‑se și la români în Noaptea de Sânziene când se deschid cerurile și ielele dansează printre oameni.

Because, announced Tristran, every lover is in his heart a madman, and in his head a minstrel.

În ciuda meritelor, eu unul nu am fost prea impresionat de roman. M‑am simțit ca și cum citeam Alice în Țara Minunilor, adaptată oarecum pentru un public adolescent. Mi s‑a părut insuficient de profund, poate din cauza limbajului simplu, care maschează prea mult subtilitățile, așa încât atunci când sentimentele personajelor ies la suprafață par oarecum forțate și iscate din senin. De previzibilitate nu pot să mă plâng pentru că știam multe detalii din film și basmele sunt oricum construite pe un anumit tipar. Poate din cauză că unele din momentele critice din roman sunt rezolvate prea ușor, cu un simplu joc de cuvinte, evitând confruntarea. În această categorie cade și finalul romanului, complet diferit de film, în care pare că Gaiman a vrut cu orice preț să păstreze o inocență a lui Yvaine și Tristan care se potrivește cu lumea lor de basm, dar mai puțin cu cea în care trăim zi de zi. Dacă ați văzut deja filmul vă puteți îndrepta fără regrete către alt roman al lui Gaiman construit după același calapod, Neverwhere, care mie cel puțin mi s‑a părut mai consistent.