Într‑un viitor atât de îndepărtat că până și moartea Soarelui e mai apropiată de timpurile noastre decât de evenimentele din poveste, nava Eriophora călătorește fără oprire de la stea la stea la viteze apropiate de cea a luminii. Misiunea ei: să deschidă noi și noi porți interstelare pentru ca umanitatea să poată sări cu ușurință peste spațiile imense dintre ele. În apropierea piticii roșii DHF428, o membră a echipajului, Sunday Ahzmundin, e trezită din stază pentru o situație neobișnuită: steaua pare să semnalizeze către navă într‑un mod greu de reconciliat cu activitatea naturală. Și pentru a se ocupa de educația unui fiu pe care nici nu știa că‑l are.
Insula ar trebui să fie o poveste despre un prim contact – între om și ceva conștient, dar atât de diferit încât e greu de crezut că se poate ajunge vreodată la un limbaj comun – oarecum în genul lui Solaris. Dar pe lângă asta autorul strecoară abil multe alte detalii despre lumea din spatele poveștii: conflictul surd dintre echipaj și inteligența artificială a navei, poreclită în derâdere Maimuțoiul, aluzia la o confruntare mult mai sângeroasă în trecut, cauzat de misiunea inflexibilă a mașinii. Totuși mai presus de conflict cele două tabere au nevoie una de cealaltă pentru a continua către eternitate. Totul la bordul unei nave imense ce poartă încă cicatricile acelor lupte vechi, amintind cumva de lighthugger‑ele lui Alastair Reynolds, înconjurată de numeroase mașinării von Neumann ocupate cu construirea noii porți, spus pe un ton dur și amar, încărcat de deziluziile trecutului, care nu iartă nici pe unii nici pe ceilalți.
All I have are moments: two or three hundred years, to ration across the lifespan of a universe. I could bear witness to any point in time, or any hundred-thousand if I slice my life thinly enough — but I will never see everything. I will never see even a fraction. My life will end. I have to choose.
Ceea ce face nuvela deosebită însă este latura ei meditativă care scoate la iveală o altă cu totul altă față a protagonistei și prin extensie a oamenilor. Pasajele ne poartă printr‑o gamă de sentimente, de la melancolia după urmașii îndepărtați care și‑au uitat originile și resemnarea într‑o misiune de mult lipsită de sens și tristețea după tovarăși și iubiți morți, la curiozitatea și entuziasmul întâlnirii cu o nouă formă de viață, inteligentă, dar și incredibil de diferită de mamifere, la speranța că aceasta duce o existență refuzată nouă, plină de armonie, fără continua luptă pentru supraviețuire care caracterizează trecerea omului prin cosmos, la redescoperirea afecțiunii umane. Și în plus o reflecție pe care am întâlnit‑o de curând în Domn al Luminii și la care mă gândesc și eu din ce în ce mai des în ultima vreme: cum viața omului trebuie să fie o continuă alegere, în același timp un câștig de noi experiențe și o pierdere de nenumărate alte posibilități. Iar aici cu atât mai mult evident cu cât viața lor se întinde pe miliarde de ani, și totuși nu pot experimenta tot ce și‑ar dori. Pe scurt o povestire care te surprinde plăcut de la prima pagină până la ultima.
There’s been time for education. Time for a hundred postgraduate degrees, thanks to the best caveman learning tech. I’ve never bothered. Why burn down my tiny candle for a litany of mere fact, fritter away my precious, endless, finite life? Only a fool would trade book-learning for a ringside view of the Cassiopeia Remnant, even if you do need false-color enhancement to see the fucking thing.
disponibilă online în original pe site-ul autorului. via NemiraBooks.
Post a Comment