Arthur C. Clarke - The Songs of Distant Earth

În cursul mileniul al patrulea Soarele explodează, distrugând Pământul și restul coloniilor umane din Sistemul Solar. Totuși omenirea, avertizată cu secole bune înainte de inevitabila catastrofă, supraviețuiește pe numeroase alte planete datorită valurilor succesive de nave automatizate, care au recreat un nucleu uman din materialul genetic de la bord oriunde mediul a permis‑o – cam ca în recentul roman a lui Hugh Howey, Half Way Home. Una din aceste noi colonii este Thalassa, o planetă acoperită de oceane care crește și prosperă în liniște la șapte secole de la aterizarea navei‑părinte. Un eveniment extraordinar vine însă să întrerupă viața lor idilică, lipsită de griji și de grabă: sosirea unei alte nave, Magellan, la bordul căreia se află ultimii supraviețuitori ai Pământului, care au văzut cu proprii ochi sfârșitul acestuia.

Cântecele îndepărtatului Pământ e una din romanele târzii ale lui Arthur C. Clarke, scris, după cum el însuși declară în prefață, cu intenția de a crea o lume cât mai realistă din punctul de vedere al legilor cunoscute ale fizicii – adică un univers unde nu există nici o cale de a depăși viteza luminii și deci de a sări cu ușurință de la o planetă la alta. Din păcate însă alte premise pe care se bazează acțiunea sunt destul de forțate sau pur-și-simplu incorecte. Deficitul de neutrini proveniți de la reacțiile de fuziune din centru Soarelui de exemplu, care în roman cauzează transformarea Soarelui în novă, a fost de mult explicat prin alte procese fizice care nu duc la instabilitatea stelelor; chiar și fără noua explicație științifică, probabilitatea ca Soarele să devină novă în cursul unui mileniu e infimă având în vedere că a supraviețuit fără probleme miliarde de ani. De asemenea, motivația pentru oprirea navei Magellan pe orbita Thalassei e neverosimilă: un scut de gheață împotriva particulelor interstelare e o soluție adecvată – o folosește și Alastair Reynolds pentru uriașele lighthuggers din Revelation Space – dar ridicarea apei de la suprafața unei planete e o metodă foarte ineficientă de realimentare când aceeași apă poate fi recoltată cu mult mai puțină energie din cometele de la marginea sistemului.

Aș face cu ușurință abstracție de asemenea probleme dacă romanul ar oferi o acțiune interesantă, idei captivante, personaje complexe, dar nimic de acest gen aici. Întreaga societate de pe Thalassa e modelată după principiul lui Clarke de a exclude orice formă de religie, dar rezultatul nu e o utopie iluminată, ci mai degrabă o lume mediocră, lipsită de scop, de impulsul necesar de a inova și chiar de a păstra tehnologia existentă – sau poate acesta e doar rezultatul lipsei de imaginație a lui Clarke? Întregul roman e plin de exemple de delăsare, de la lenea de a repara roboții și mașinile până la amânarea pe termen nedefinit a reconstruirii emițătorului de rază lungă care i‑ar putea pune în legătură cu restul omenirii. Mai mult, pentru o societate avansată, Mirissa, ca femeie-savant, se străduiește surprinzător de mult să menajeze sentimentele de inferioritate ale partenerului ei Brant, un simplu inginer.

The Thalassans were never poisoned by the decay products of dead religions, and in seven hundred years no prophet has arisen here to preach a new faith. The very word “God” has almost vanished from their language, and they’re quite surprised—or amused—when we happen to use it.

În mod surprinzător, un aer de delăsare și indecizie se simte în toate direcțiile în care pare că se îndreaptă cartea; nici una nu e explorată în adâncime, de parcă Clarke a aruncat la grămadă mai multe idei disparate care în loc să funcționeze împreună s‑au neutralizat reciproc. De la început se lasă să se înțeleagă că ar fi și alte motive pentru sosirea lui Magellan în sistem, dar nici unul nu e prezentat până la final. Mă așteptam ca planul căpitanului să fie de fapt colonizarea în forță a planetei și așa la limita populației sustenabile, dar atunci când un grup ridică problema rămânerii definitive pe Thalassa, acesta îi tratează ca pe niște trădători și înăbușă în fașă ideea. Pe la jumătatea romanului apare în peisaj și o specie extraterestră socială, potențial inteligentă, un soi de homari uriași din oceanele Thalassei. Unele personaje se apucă să‑i studieze, dar autorul își pierde repede interesul și ne mai aruncă câteva propoziții despre ei în încheierea romanului, care nu lămuresc deloc care era scopul introducerii lor în afară de a umple câteva zeci de pagini. O altă sursă potențială de tensiune sunt cunoștințele de la bordul lui Magellan, de vreme ce istoria Pământului pe care colonia o are la dispoziție a fost cosmetizată de fondatorii ei pentru a elimina orice referire la războaie, religie și supranatural. Apare dilema dacă noii-veniți au dreptul să le ofere aceste idei potențial periculoase pentru echilibrul coloniei, incluzând relatarea ultimelor zile ale Pământului, dar și aici se trece ușor peste posibilele implicații, când Clarke decide că Thalassa e suficient de matură și le oferă aceste „cântece ale îndepărtatului Pământ”.

Despre personaje ce să mai spun, majoritatea sunt lipsite de culoare și ușor de uitat, cu excepția notabilă a consilierului Moses Kaldor. Chinuit de amintirea soției sale, căreia nu i s‑a permis salvarea pe această Arcă modernă, el găsește pe Thalassa alinare și o motivație de a merge mai departe în misiunea pentru care a fost ales. În ciuda unor momente de melancolie amară cauzate de despărțirile din final, cartea nu are prea multe de oferit cititorului și e departe de realizările mai cunoscute ale lui Clarke.