După cum remarcam recent, istoriile alternative în care Germania nazistă a câștigat Al Doilea Război Mondial în defavoarea Aliaților sunt un subiect frecvent pentru autorii de science-fiction și romane de acțiune. Și dacă descrierea de mai sus nu dezvăluie asta, Omul din Castelul Înalt e unul dintre primele rezultate ale acestei obsesii, poate cel mai reușit. Aici punctul de divergență este asasinarea lui Roosevelt în 1933, în urma căreia Statele Unite au pierdut conducerea adecvată pentru a ieși din criză și a fi în măsură să respingă atacurile japoneze. În urma războiului, Statele au fost împărțite între puterile victorioase ca și Germania în istoria noastră, coasta Pacificului revenind Japoniei, cea de Est Germaniei, iar Vestul Mijlociu formând un stat independent.
Evident, o parte din fascinația romanului constă în descoperirea numeroaselor diferențe între lumea noastră și cea imaginată de Dick, a felului în care el a construit‑o cât mai realist, de la proiectele megalomane ale naziștilor – secarea Mării Mediterane sună chiar mai impresionant decât rachetele lansate către Lună și Marte – la masacrarea slavilor și africanilor până la situația politică tensionată din interiorul Reich‑ului, unde diverse facțiuni se luptă pentru putere după moartea cancelarului Bormann, în timp ce restul lumii așteaptă cu sufletul la gură rezultatul, punându‑și speranțele într‑un nou Führer mai moderat. Dick nu se mulțumește însă cu un singur univers alternativ, ci introduce un al doilea, în paginile romanului Lăcusta abia se târăște, pe care numeroase personaje – inclusiv un înalt oficial german! – îl devorează și îl discută cu fervoare. Căci în această poveste-în-poveste Axa a pierdut Războiul, dar într‑un alt mod decât cel din realitatea noastră: Imperiul Britanic și Statele Unite au fost marile câștigătoare, dar alunecă încetul cu încetul spre un Război Rece – cum se întâmplă de altfel cu Germania și Japonia de‑a lungul romanului. Iar undeva la final, într‑o scenă demnă de Dick, un domn Tagomi derutat alunecă fără să bage de seamă într‑un al treilea univers, în care ricșele orientale sunt înlocuite de automobile și japonezii disprețuiți – probabil chiar lumea noastră, căci zărește acolo pentru scurt timp autostrada Embarcadero.
Ca și lumea-în-lume din Lăcusta, personajele rareori sunt ceea ce par la prima vedere. Frank Frink e un evreu care se ascunde de autoritățile naziste de pe Coasta de Est. Călătoria domnului Baynes și a bătrânului om de afaceri japonez Shinjiro Yatabe care urmează să sosească din Home Islands este urmărită îndeaproape de spionajul Reich‑ului, sugerând că se va discuta ceva mult mai important decât câteva patente comerciale. Iar amintirile lui Joe despre luptele din Africa n‑o conving pe Juliana, cu atât mai mult cu cât el critică prea dur ficțiunea din Lăcusta.
Romanul nu excelează la capitolul acțiune, ci mai degrabă în intrigă și ridicarea unor întrebări care nu‑și găsesc prea ușor răspunsul. Victoria nazismului influențează atitudinile chiar și departe pe coasta Pacificului și ne pune în fața contrastelor culturale între Orient și Occident și a presupuselor superiorități rasiale. Robert Childan e un bun exemplu, pe de o parte disprețuind hegemonia japoneză, pe de alta încercând să intre în cercurile lor; dar și de obicei moderatul domn Tagomi are o izbucnire rasistă la adresa unui alb într‑un moment de slăbiciune. Natura nazismului este și ea subiect de reflecție în câteva pasaje, cu aluzii la latura autodistructivă a Reich‑ului: odată ce și‑a învins dușmanii declarați și și‑a atins în aparență scopurile, va continua până la eradicarea completă a tuturor.
Vor să facă ei istoria, nu să‑i fie victime. Se identifică cu puterea lui Dumnezeu și se cred asemenea lui. Asta este principala lor nebunie. Sunt copleșiți de vreun arhetip; propriile euri li s‑au extins nebunește astfel încât nu pot spune unde încep ei și unde se sfârșește dumnezeirea. Nu este aroganță, nici mândrie; este umflarea eului până la cea din urmă… confuzie între cel care adoră și ceea ce este adorat.
Viețile personajelor se întretaie în moduri neașteptate, dar toți trăiesc cu aceeași frică existențială de mâine, de viitorul incert, de răul care pare să cuprindă toată lumea. Poate asta explică într‑un fel nevoia multora de a apela fie la consolarea unei lumi potențial mai bune între paginile romanului fictiv, fie la răspunsurile oferite de oracolul I Ching, o metodă antică de divinație provenind din China, bazată pe dualismul Yin-Yang. Spre finalul romanului tema se impune pe măsură ce unele personaje trebuie să ia decizii grele cu consecințe nebănuite. E foarte interesant de urmărit cum reacțiile diferă profund de la domnul Tagomi la Juliana la autorul Lăcustei, scriitorul Hawthorne Abendsen. Ai putea spune chiar că transformările lor se desfășoară pe modelul taoist: domnul Tagomi este copleșit de slăbiciune, se retrage în sine și în reflecție, în Yin, pe când Juliana, de‑a lungul romanului slabă și cu o teamă ascunsă de violență, își descoperă tăria, latura ei Yang.
Și totuși, în lumina soarelui, triunghiul din argint strălucea. Reflecta lumina. Foc, se gândi domnul Tagomi. Deloc umezeală sau întuneric. Nu puternic – istovit, dar pulsând de viață. Tărâmul de sus, aspect yang: empiric, eteric. Cum se cuvine pentru opera de artă. Da, asta‑i menirea artistului: ia rocă din pământul tăcut și întunecat și o preface în formă strălucitoare, care reflectă lumina, din cer.
Moartea în fiecare moment, o șosea care ne este deschisă în orice punct. Și până la urmă o alegem, în ciuda noastră înșine. Sau renunțăm și o urmăm deliberat.
Post a Comment