Malak de Peter Watts se desfășoară în mintea unei drone avansate de atac care patrulează non‑stop deasupra deșerturilor din Afganistan. Dotat cu un algoritm sofisticat de alegere a țintelor, Azrael e în stare să ia singur decizii cu privire la oportunitatea atacului și să învețe din rezultate și din evaluările post‑atac ale controlorilor umani. La un moment dat, în software‑ul său este încărcat un upgrade experimental care ține cont de pierderile colaterale, încercând să se evite morțile civililor nevinovați. Dar introducerea eticii în ecuație duce la rezultate neașteptate, pe măsură ce Azrael constată că creatorii săi sunt la fel de vinovați de distrugerea țintelor neutre ca și dușmanii. Deși scrisă cu tonul egal, limitat, din conștiința artificială a dronei, povestirea acumulează o tensiune latentă care ține cu sufletul la gură până la punctul culminant din ultimele fraze.
Watching the Music Dance de Kristine Kathryn Rusch ne duce în mijlocul unei familii disfuncționale, în care micuța Suze se refugiază în lumea virtuală a muzicii ca să evite certurile constante dintre părinții ei. În cursul divorțului lor iese la iveală obsesia mamei ca fiica lor să devină un talent muzical. Pentru că îmbunătățirile genetice în afara trăsăturilor moștenite de la părinți sunt strict interzise, ea îi face rost pe ascuns de aplicații nerecomandate la vârsta ei, care cauzează o dependență emoțională periculoasă pentru dezvoltarea viitoare. Ideea de a restricționa modificările genetice e interesantă, un compromis echilibrat între pozițiile care se întâlnesc de obicei în literatura speculativă, dar ca ton și stil povestirea e mai puțin reușită. Alternând între lumea fetei, la limita realității, și cea a tatălui copleșit de griji, tonul e sec și distant, nereușind să transmită compasiunea pentru copilul chinuit de un părinte prea sever.
Laika’s Ghost by Karl Schroeder se desfășoară tot în viitorul apropiat, când după un scurt război nuclear între India și Pakistan, spațiul din orbita joasă a Pământului este suprasaturat de resturi care fac imposibilă lansarea de noi misiuni. Pe un aeroport aproape abandonat în Kazahstan aterizează doi tovarăși de drum; primul, Gennady, este inspector al Națiunilor Unite, trimis să investigheze o fostă bază sovietică unde se bănuiește că grupuri teroriste fabrică un nou tip de explozibil; celălalt, Ambrose, se ascunde, fiind căutat atât de Google cât și de membrii noii URSS, recreată ca stat virtual de nostalgicii comuniști. Evident, ceea ce găsesc acolo este complet neașteptat, o relicvă improbabilă a Războiului Rece dezgropată din arhivele lor secrete. Cu aerul de melancolie al stepelor rusești și de resemnare în fața anulării programelor spațiale, mi‑a amintit de Troika lui Alastair Reynolds; situația geopolitică este de asemenea gândită și descrisă bine, ar fi meritat poate o dezvoltare mai amplă.
The Invasion of Venus de Stephen Baxter este prima care poate fi încadrată la categoria hard. Pământul privește cu groază și uimire la sosirea primilor extratereștrii, într‑o cometă cu traiectoria spre sistemul solar interior. În timp ce șefii de guverne țin ședințe pentru a decide cum să acționeze, populația se împarte în tabere pro și contra încercării de a contacta vehiculul Incoming. Dar în curând se descoperă că ținta lor nu e Pământul, ci Venus, unde o formațiune proaspătă în atmosfera superioară anunță prezența unei alte civilizații pe planeta vecină. Dacă pe de o parte e ceva mai originală prin ideea că extratereștrii au propriilor lor priorități, prea importante ca să ne bage pe noi în seamă, pe de alta aceeași idee limitează perspectiva asupra evenimentelor, despre care nu vom afla niciodată detalii concrete. Și rezolvarea conflictului dintre cele două superputeri extraterestre mi s‑a părut exagerată, mai mult o demonstrație de grandomanie decât o încheiere plauzibilă.
The Server and the Dragon de Hannu Rajaniemi e un alt exemplu de viziune la scară gigantică, lipsită însă de orice conexiune umană și nici prea originală. Într‑un viitor imposibil de îndepărtat, nave automate însămânțează sisteme solare cu germenii serverelor, care cu răbdare infinită transformă planetele găsite în structuri care pot recepționa și găzdui călătorii interstelari sub formă de date. Un asemenea server se trezește la marginea galaxiei, în orbita unei stele care se îndepărtează cu viteză mare de centrul populat. Deși realizează că e puțin probabil să primească vreodată vizitatori, serverul nu se poate împotrivi propriilor directive, își creează lumea conform specificațiilor în așteptarea unui viitor pachet de date. Care sosește în final după milenii bune, luând forma unui dragon.
Bit Rot de Charles Stross este o combinație surprinzătoare de explorare spațială și poveste cu zombi. Nava Lansford Hastings se îndreaptă cu viteza de melc de doar un procent din cea a luminii spre un nou sistem solar, Wolf 1061, cu un echipaj numeros de androizi. Lovită însă de un fascicul extrem de dur de raze gama, nava și echipajul sunt afectate profund: materialele care compun corpul și centrele de procesare ale androizilor au devenit radioactive, și înlocuitori suficient de puri sunt greu de găsit. De obicei nu mă interesează poveștile cu zombi din cauza premisei implauzibile, dar aici sindromul care se răspândește pe navă are o explicație care stă în picioare: pe măsură ce se acumulează efectele negative ale radioactivității, funcțiile superioare ale creierelor de android se deteriorează. Corpurile lor recurg atunci la instinctul de bază, cel de a se „hrăni” pentru a înlocui părțile defecte cu materiale pure. Singurele surse la îndemână sunt alți membrii ai echipajului, care unii au fost recent tratați, alții s‑au găsit în zone protejate ale navei când a lovit dezastrul. Unele detalii mi s‑au părut puțin exagerate, ca de exemplu antropomorfismul roboților, inutil în mediul spațial, chiar și necesitatea unui echipaj extins (nava pare mult prea mare pentru scopul ei, un computer central și câteva automate ar fi fost de ajuns să pornească o colonie), insistența lui Stross de a ne prezenta cele două personaje principale drept surori, ducând și mai departe analogia umană care nu mi s‑a părut necesară (de ce aș vrea să citesc despre androizi care se comportă și arată ca niște oameni în locul unor oameni adevărați? Mi‑a fost mai simpatică drona lui Peter Watts din prima povestire, deși mai stranie ca formă și mod de gândire), sau tonul pedant cu care au fost expuse anumite fapte. Dar în mare a fost interesantă, cu o atmosferă sumbră spre horror.
disponibilă online pe site‑ul autorului
La polul opus, Creatures with Wings de Kathleen Ann Goonan abordează o temă spirituală într‑un formă cu accente poetice. După sinuciderea soției sale, Kyo își găsește consolarea trecătoare în băutură și bătăile prin baruri, dar și în grădina templului budist de peste drum, unde muncește cot la cot cu călugării și le pregătește un soi special de bere. Într‑o zi îl găsește pe stareț alături de o creatură diafană înaripată, care îi invită fără multe cuvinte pe nava lor, salvându‑i de la distrugerea Pământului de către un asteroid. Aduși într‑un deșert dezolant de lavă albastră, Kyo pleacă în căutarea unor răspunsuri. Astfel ajunge în postura neașteptată de maestru budist pentru salvatorii lor extratereștrii, confruntați de‑a lungul istoriei lor îndelungate cu aceleași întrebări care au frământat oamenii și orice ființă cu conștiință de sine.
Walls of Flesh, Bars of Bone de Damien Broderick și Barbara Lamar a fost cea mai slabă povestire din colecție după părerea mea. Un alt împătimit al băuturii, aici un profesor universitar divorțat, primește prin poștă o casetă din anii ‘30 în care se recunoaște cu stupoare, alături de fiii minori ai noului partener al fostei soții. De aici poveste ia o turnură suprarealistă, în care autorii încearcă cumva să înghesuie conceptele fizicii cuantice într‑o suprapunere de trecut, prezent și viitor, versiuni viitoare sau alternative ale personajelor, universuri paralele etc. Singurul element acceptabil au fost referirile în treacăt la mediile sociale curente, iPad‑uri și serialul Californication; în rest doar un experiment nereușit și fără fond cu o temă prea comună în SF.
Nici Mantis de Robert Reed nu e departe de ultimul loc: într‑o sală de sport, doi necunoscuți dezbat dacă ceea ce percep este realitate obiectivă sau o lume virtuală, în timp ce urmăresc scenele oferite de ferestrele virtuale proaspăt instalate. În același timp, de cealaltă parte a ferestrei, alți doi necunoscuți se întâlnesc și admiră o călugăriță. Punctul bun e tehnologia ferestrelor, dar s‑ar fi putut găsi alte întrebuințări pentru ea, ca și alte metode mai puțin banale de a pune la îndoială realitatea din jurul nostru.
Judgement Eve de John C. Wright se desfășoară cu aplombul unei tragedii, de la intriga ce amintește de Potop la numele inspirate de mitologia greacă la gesturile și dialogurile exagerate pentru efect dramatic și structura în trei acte. Într‑un viitor încărcat cu tehnologii aproape magice, omenirea a fost vizitată de reprezentanți ai unei inteligențe galactice, numiți mai întâi Invigilators, mai apoi Îngeri ai Morții. Refuzând să se supună regulilor Îngerilor și să‑și elimine tendințele violente din genom, oamenii sunt condamnați întâi la infertilitate, apoi la distrugere totală. În ajunul Zilei Judecății, Idomenes, unul dintre puținii care s‑au supus Îngerilor și vor fi cruțați, călătorește în palatul lui Lilimariah, implorând‑o să‑i devină soție și să se salveze astfel de moarte. Dar aceasta își mărturisește iubirea pentru un altul, Îngerul Azaziel, care plănuiește la rându‑i să fugă din mijlocul acestora pentru a‑și urma propriile ambiții. În fiecare dintre acțiuni se ascunde însă o altă intenție, o mișcare ascunsă plănuită de mult pentru a asigura supraviețuirea umanității după Ziua Judecății.
What care we if you drown the world? Already my father and his people have altered themselves, painful mutations and ugly, and sink down to dwell in the deepest chasms of the ocean bed, where sunlight never can reach. There they will breed a race of monstrosities, a race of magicians, in sunless domes and fortresses far beneath the waves! From there they will wage eternal war, fuelled by restless hate unending. You think to drown the world in water? They shall drown the world in blood! You cannot blockade our ascent forever! One day the stars shall be ours! Then the stars themselves shall drip blood! A Soldier of the City de David Moles reia tema terorismului destul de prezentă în colecție, de data asta într‑un cadru îndepărtat și futurist. În timpul Paradei Grânelor din Isin, un proiectil cinetic penetrează apărarea orașului și lovește din plin procesiunea, omorând‑o pe Gula, Zeița orașului. Unul din puținii supraviețuitori din gardă, Ish, decide să răzbune moartea zeiței adorate și se alătură expediției conduse de Zeul Ninurta, soțul acesteia. Lumea imaginată are elemente comune cu Domn al Luminii al lui Zelazny, cu zei încarnați proveniți de data asta din mitologia babiloniană, dar orașele se dovedesc mult mai impresionante decât par la început, adăpostind miliarde de oameni, construite într‑un roi globular la marginea galaxiei și alimentate cu energie extrasă din gaura neagră Tiamat. E posibil ca autorul să prezinte aici o inversare a conflictului terorist actual, căci din aluziile de‑a lungul textului se înțelege că atacatorii luptă de fapt pentru libertatea cetățenilor și îndepărtarea conducerii teocratice a zeilor. Pe lângă asta avem tema credinței și devoțiunii, a răzbunării și împăcării cu o pierdere imensă, concurând la o poveste complexă și subtilă.
Tara turned away. I don’t think I ever knew you
, she said, But I always knew I couldn’t compete with a goddess. When I married you, I said to my friends, At least he won’t be running around after other women.
She laughed without humour. And now she’s dead - and you’re still running after her.
Mercies de Gregory Benford e încă o reluare a călătoriei în timp, salvată de la mediocritate de întorsătura din final. Warren, un savantul născut în viitor într‑o lume extrem de sigură, dezvoltă un interes aproape morbid pentru cazurile de criminali în serie din trecut. Atunci când este diagnosticat cu un cancer incurabil, își folosește resursele financiare pentru a construi o mașină a timpului și a sări în trecuturi alternative suficient de apropiate de propria noastră istorie, unde execută criminali în serie cu un revolver de calibru 22. Pentru el o formă de justiție, un erou care salvează numeroase vieți în acele lumi paralele, dar diferența dintre un justițiar și un criminal este de multe ori o problemă de perspectivă…
The Ki-anna de Gwyneth Jones imaginează o rasă extraterestră similară cu oamenii, dar care s‑a dezvoltat de‑a lungul istoriei în două caste cu o relație, hmm, să zicem specială: conducătorii An îi vânează pe supușii Ki și se hrănesc ritual cu carnea acestora. Obiceiul a căzut în dizgrație în deceniile recente, după contactul cu oamenii și un război civil care a devastat biosfera planetei KiAn. În prezent se desfășoară un proiect pe scară largă de a reconstrui atmosfera cu consultanță din partea coloniștilor marțieni. După ce Lione, una din oamenii implicați în proiect, dispare în condiții suspecte pe suprafața planetei, fratele ei geamăn, Patrice, face și el drumul spre KiAn pentru a descoperi adevărul și se trezește implicat fără să vrea în aceeași intrigă. Deși ghicisem pe la jumătate care va fi deznodământul, subiectul explorat este original și tensiunea bine dozată, ca și detaliile ce pot fi întrezărite din trecutul și motivația personajelor.
Notoriously, the Ki and the An had both been affronted when they were identified, by other sentient bipeds, as a single species. Of course they knew, but an indecent topic! In ways, the most disturbing aspect of the KiAn issue
was not the genocidal war, in which the oppressed had risen up, savagely, against the oppressors. It was the fact that some highly respected Ki leaders actually defended the traditional diet of the An
.
The Birds and the Bees and the Gasoline Trees de John Barnes încheie colecția într‑o notă minoră. Pe o navă de cercetare în emisfera sudică, un grup studiază o formă de viață gigantică care s‑a dezvoltat spontan, un fel de algă-mutant care se extinde cu o rată îngrijorătoare. Cei trei din centrul acțiunii sunt Lars, conducătorul expediției, fosta soție Nicole, un super‑om creat pentru explorarea sistemului solar exterior și acum rechemată pe Pământ, și actuala soție Stephanie, jurnalistul care relatează evenimentele pentru mass‑media. N‑am fost impresionat nici de tensiunea în triunghiul ex‑conjugal și de insecuritatea noii soții, care ocupă în jur de jumătate din poveste, nici de explicația despre apariția din ocean. O idee neobișnuită, dar prea puțin plauzibilă, aruncată pur și simplu ca un discurs la final de către femeia-minune Nicole, un răspuns picat efectiv din cer fără efort din partea celorlalți.
They built her that way,
Lars reminded her, because they thought the planetary exploration program would be more politically sustainable if the people out there doing it could attract fans on Earth. And my god, they were right. We had a hell of a fight to bring the six of them back to Earth and put them on useful projects; even today almost half the population wants to watch new exploration shows with the humaniforms bouncing around on some useless rock out in space.
Post a Comment