Gary Gibson - Final Days

La două secole în viitor, tehnologia găurilor de vierme a permis oamenilor să se extindă în alte sisteme solare. Totuși, ca de obicei de‑a lungul istoriei noastre, lumea nu duce lipsă de conflicte: Coaliția Vestică menține monopolul asupra tehnologiei și porților către colonii, în timp ce alte puteri politice de acasă și grupări teroriste din colonii militează pentru accesul liber la porți, autonomia crescută a noilor teritorii și posibilitatea fondării de colonii proprii fără supravegherea Array Security and Immigration. ASI ascunde însă secrete mai bine păzite decât porțile: de ceva vreme, ei explorează în secret o rețea abandonată de porți, construită de o altă rasă botezată provizoriu Fondatorii. Acest sistem de găuri de vierme ajunge mult mai departe, nu numai în univers, ci și în timp, în viitorul imposibil de îndepărtat în care galaxiile s‑au îndepărtat atât de mult încât nu mai sunt vizibile și stelele se sting una după una fără să se nască altele noi. Aici începe romanul, cu o echipă explorând un grup de patru monoliți înțesați de labirinturi, tehnologie extraterestră și capcane. Și de aici, aceștia aduc înapoi pe Pământ o armă de neoprit, care, odată eliberată din greșeală, va reduce planeta la un deșert de cenușă în câteva săptămâni.

E ciudat cum un roman cu atât de multe ingrediente bune ca Final Days nu reușește să împlinească potențialul nici uneia. După debutul grandios cu artefacte extraterestre de calibrul lui Alastair Reynolds, viitorul în care au fost descoperite se estompează în fundal și nu mai e menționat decât în scurte conversații și dezvăluiri abrupte. Civilizația construită în jurul găurilor de vierme și complexitatea situației politice se apropie de Peter Hamilton, fără să atingă nivelul de detaliu și finețe cu care le construiește acesta. Până și bucla temporală care permite personajelor cheie să anticipeze devastarea Pământului și să‑și planifice mișcările este undeva la limita plauzibilității și a posibilităților fizicii contemporane.

La capitolul tehnologie, romanul nu dezamăgește: de la automobile autonome care se remodelează după nevoile ocupanților și consumă biomasă ca niște animale de povară, la drone de supraveghere și control, la avioane suborbitale, nave interstelare care transportă găurile de vierme pentru conectarea noilor colonii, și un întreg oraș în craterul Copernicus de pe Lună, de unde sunt coordonate călătoriile interplanetare. Locuitorii Pământului sunt identificați unic prin contacte, prin care pot accesa constant informații, sunt identificați de automobile și clădiri, efectuează plăți, ș.a.m.d. Coloniile contribuie cu propriile inovații interesante, ca de exemplu fermele de gheață de pe Kepler în care principalul produs sunt droguri la limita legalității sau domul uriaș în care se adăpostește Sophia, capitala coloniei Newton. Cu toate acestea, în afară de câteva excepții evidente, tehnologia nu pare să fie suficient de avansată pentru secolul 23; personal le‑aș vedea disponibile undeva în 30 până la 50 de ani, unele (drone și lentile de contact pentru conectarea online) chiar mai repede. Același lucru se poate spune și despre blocurile politice de pe Pământ, Coaliția Vestică și Congresul Pan‑Asiatic, prea similare cu fostul Război Rece între Vest și Est. Iar identificarea cetățenilor prin niște lentile de contact care pot fi scoase și înlocuite atât de ușor e o soluție îndoielnică, aleasă mai degrabă pentru a le facilita personajelor anumite manevre de‑a lungul romanului, decât una care s‑ar impune natural în realitate.

What you don’t seem to understand is that the future is indeterminate, yes, Mitchell continued, unless you find your way into it through a wormhole, and then all time between now and then becomes fixed like a fly in amber. It’s like the observer effect: once you see it or touch it, it’s locked in one state for ever. That’s why the Founders disappeared so far into the future, to a point beyond the reach even of the wormholes. It was the only way they could escape predetermination.

Apropo de personaje, romanul mi s‑a părut excesiv de încărcat. În primele capitole facem cunoștință cu o mulțime de oameni aparent importanți și e greu să te decizi care dintre ei merită urmărit mai departe, pentru că autorul petrece cam la fel de mult timp construind imaginea cuiva care va fi crucial mai târziu, ca și pentru ceilalți care vor fi omorâți peste câteva pagini. În echipele de explorare de la început de exemplu, întâlnim deja opt persoane; să fie mai important Jeff Cairns, din punctul de vedere al căruia urmărim acțiunea capitolului, sau Mitchell Stone, salvat miraculos dintr‑un puț inundat de un lichid de proveniență extraterestră? Sau poate Farad Maalouf, cu teama lui existențială de un Univers bătrân, golit de stele, din care poate și Dumnezeu s‑a retras? Avansând câteva capitole, îi întâlnim pe șeful ASI, Thomas Fowler, primul care descoperă Apocalipsa inevitabilă ce planează asupra Pământului și trebuie să ia măsuri dure pentru a salva cel puțin coloniile de distrugere; și pe Saul Dumont, un agent ASI care încearcă și acum să treacă de șocul despărțirii de familie în urmă cu un deceniu, atunci când poarta către colonia Galileo a fost sabotată. O altă problemă în construcția personajelor a fost cum majoritatea se cunosc între ei: sunt prieteni, foști sau actuali amanți, frați, informatori, etc. Hai să zicem nu neapărat o problemă, de vreme ce practic toți sunt legați într‑un fel sau altul de ASI și natura secretă a muncii îi obligă la relații restrânse cu exteriorul, dar cel puțin un lucru care m‑a deranjat, dând romanului o tentă de telenovelă care nu prea rimează cu science-fiction‑ul.

Și totuși, în ciuda defectelor și așteptărilor neîmplinite, trebuie să recunosc că mi‑a plăcut romanul. Nu e o capodoperă, dar cel puțin la nivelul unui episod bun din Stargate, un thriller SF fără multe pretenții. Cred că m‑a atras cel mai mult ideea de sfârșit al lumii, destul de populară în space opera, dar foarte rar descrisă în detaliu, tensiunea perceptibilă în fiecare moment, percepțiile și atitudinile diverselor persoane, atât de intense în fața sentinței irevocabile. Unii o acceptă resemnați, aproape ca pe o pedeapsă pentru propriile greșeli, alții pentru că nu‑și găsesc locul în viitorul coloniilor. Alții luptă pentru puținele locuri către salvare, sau pentru a împiedica arma să ajungă la porți și să elimine întreaga omenire. Cineva chiar încearcă să îi ajute răspândirea, convins că dispariția curentă e doar o cale de a obține o nouă viață într‑un viitor absurd de îndepărtat. Deși finalul nu răspunde la multele dileme acumulate de‑a lungul cărții, acțiunea și intriga complexă au fost suficiente să mă țină în priză până la ultima pagină și să‑mi deschidă apetitul pentru posibile continuări.

Nota mea: 3.5