Prima mea ocazie de a călători la Londra a apărut legată de serviciu, un training de trei zile la început de săptămână. De vreme ce trebuia să ajungem cu o zi înainte ca să fim luni dimineața punctuali la birou, am ales un zbor matinal pentru a petrece ziua de duminică în capitala Marii Britanii. Am aterizat la Heathrow după 10 dimineața și m‑am mișcat rapid, pentru a ajunge la ora 1 la primul tur prin oraș pe care‑l rezervasem. La sosire, aeroportul nu mi s‑a părut atât de impresionant și aglomerat cum m‑aș fi așteptat – o impresie care urma să se schimbe la plecare. Așa cum fusesem instruit cu grijă pentru a reduce costurile, am căutat trenul rapid către gara Paddington, Heathrow Express, unde un bilet dus‑întors între oraș și aeroport costă 34£. N‑a fost nevoie de prea mult efort, pentru că am fost abordat pe culoar de un angajat, oferindu‑se să‑mi vândă bilete.
Odată instalat în tren, m‑am relaxat privind peisajul ce se desfășura din spatele meu. O înșiruire de clădiri abandonate sau pe jumătate terminate care mi‑a amintit cu amuzament de periferia Bucureștiului. În vâltoarea de mulțime de la Paddington m‑am ocupat întâi de lucrurile esențiale: un sandwich, o sticlă de apă, și un adaptor de priză fără de care Anglia e un tărâm interzis pentru echipamentele electronice. Pentru deplasare am cumpărat un abonament de o zi la metrou, destul de piperat, așa cum te‑ai aștepta: cam 7£ și jumătate.
M‑am oprit întâi la hotel să las bagajele, nu puteam să bat Londra pe jos cărându‑mi geanta după mine. Am coborât la Earl’s Court, în mijlocul unui bulevard îngust și aglomerat de pietoni și magazine. Dar imediat ce am dat colțul pe o stradă secundară am intrat brusc într‑o zonă de calm, aproape pustie în dimineața târzie, de parcă toată viața cartierului se concentrase în artera principală. Am trecut în pas alert printre fațadele sobre, văruite cu grijă în alb și așezate la intervale regulate, către Nevern Square Garden, lângă care se află hotelul Garden View, o clădire victoriană, bătrânească, cu camere înalte. Fără să‑mi iau camera în primire, am luat strictul necesar într‑un rucsac, camera foto pe umăr, și m‑am îndreptat către centru.
Metroul londonez e o experiență în sine: cu tunelurile joase și strâmte și lifturi masive în loc de scări rulante lasă impresia de vechi și prost întreținut. O porțiune a stației Paddington de exemplu e construită din cărămizi, probabil parte a sistemului original vechi de peste un secol și jumătate. Unele vagoanele sunt atât de joase că trebuie să te apleci ca să intri pe ușă. Iar acea zi s‑a dovedit extrem de aglomerată, poate din cauza apropierii Crăciunului. Mi‑e groază să‑mi închipui cum se circulă în cursul săptămânii, la ore de vârf… Linia către Covent Garden era efectiv burdușită de oameni și a trebuit să aștept trei lifturi la ieșire înainte de a prinde un loc – un mare dezavantaj al lipsei scărilor, pentru că acolo măcar avansezi, oricât de încet.
La suprafață aceeași agitație pestriță de turiști și localnici, care lângă stație se zgâiau la câțiva actori deghizați în diverse personaje, de la Batman la Yoda și Churchill. M‑am învârtit și eu prin jur, căutând în zadar punctul de întâlnire de lângă Apple Store. După vreo zece minute am cedat și‑am apelat la Google Maps. Evident, eram în cu totul altă parte a pieței, așa că am ajuns cu întârziere și a trebuit să prind din urmă grupul de la ora 1 în grădina din spatele bisericii St. Paul.
Turul la care mă înscrisesem în avans e organizat de Sandemans, un fel de organizație dedicată popularizării culturii urbane europene. Concret ei organizează tururi cu turiști prin orașele mari din Europa și la puncte de interes din împrejurimi. Eu i‑am descoperit din pură întâmplare în 2010 la München și mi‑a plăcut modul în care combină de‑a lungul tururilor faptele istorice cu anecdote și povești puțin cunoscute. De atunci am făcut mai multe tururi cu ei, atât gratuite cât și cu plată: în Germania la Neuschwanstein și alte două la Paris. De data asta ne‑a fost ghid John, un englez get-beget care‑și suplimentează astfel puținii bani câștigați ca scriitor. N‑am cum să știu cât de bine scrie, dar stăpânea în mod sigur o voce impresionantă și talent oratoric.
Prima oprire mai lungă a fost în Trafalgar Square, unde am ascultat povestea amiralului Nelson sub statuia sa care domină piața din vârful unei coloane. Partea mai interesantă, pe cât de amuzantă pe atât de greu de crezut, vine la sfârșit: după moartea amiralului pe mare, echipajul a vrut să‑l aducă în patrie pentru o înmormântare cu onoruri și, neavând alte metode de conservare, i‑au băgat cadavrul într‑un butoi de alcool. În cursul călătoriei de întoarcere însă au rămas fără băutură, așa că unii mateloți mai șmecheri din fire au început să dea găuri prin butoaie și să tragă din alcool pe furiș. Așa că la Londra butoiul unde fusese ținut corpul amiralului era deja gol când a fost deschis… Aparent de aici provine expresia stiff drink.
Am trecut apoi pe sub Admirality Arch în Mall, un bulevard acoperit de frunzele încă proaspete ale toamnei, foșnind sub pașii noștri. Am cotit la dreapta, urcând câteva scări spre coloana Ducelui de York, apoi din nou la stânga pe Pall Mall până la fostul castel-reședință al lui Henric al VIII‑lea, Palatul St. James. Greu de crezut că acea construcție ternă, din cărămizi simple și depășită în înălțime de clădirile modeste de pe cealaltă parte a drumului a fost cândva centrul puterii în Anglia.
După acel popas ne‑am strecurat printr‑o scurtătură în Green Park, lângă Buckingham Palace, unde a venit momentul pentru noi povești, de data asta despre cele trei atentate (nereușite) la viața reginei Victoria, petrecute în decurs de doar 11 zile la câțiva pași de unde stăteam. Și o altă fază recentă, dintr‑un alt tur al lui John, când un grup de turiști l‑au întrerupt cu exclamații mirate, arătând cu toții spre ceva din spatele lui. S‑a întors și el, crezând după entuziasmul mulțimii că apăruse regina. Era doar o veveriță!
În fața Buckingham Palace am oprit să ascultăm istoria acestuia, cât și regula despre cum să‑ți dai seama dacă regina e „acasă”. N‑o mai țin minte foarte clar, e legat de care steag este arborat pe palat. Am primit de asemenea sfaturi despre cum putem prinde schimbarea gărzilor: are loc la ora 11:30, dar e bine să fii aici cu cel puțin o oră înainte și să‑ți găsești un loc bun, înainte ca piața să fie sufocată de turiști. În plus, iarna nu are loc decât o dată la două zile, fie în cele pare, fie în cele impare, iar asta se anunță undeva online.
Pe Marlborough Road ne aștepta o altă anecdotă din tururi precedente: o turistă se tot învârtea, încercând să facă un selfie cu garnizoana, când John a observat un paznic apropiindu‑se. S‑a îngrijorat, crezând că soldatul vine să le atragă atenția că e interzis, poate să‑i și amendeze sau interogheze, dar el s‑a mulțumit să se strecoare în spatele turistei și să scoată limba tocmai când ea făcea poza!
Am traversat apoi St. James Park, un fost domeniu de vânătoare, până la centrul de echitație, pe o stradă paralelă cu Downing Street, sediul guvernului și interzisă civililor de la atentatele IRA de acum douăzeci de ani. Ceva mai târziu am ieșit spre Parliament Square, zărind din depărtare Big Ben – care nu este numele turnului, după cum am aflat pe un ton oarecum condescendent, ci al masivului clopot dinăuntru. Ultima oprire la care am participat a fost în curtea Westminster Abbey, unde am prins un alt sfat util: vizitarea catedralelor e foarte scumpă în Londra, dar în schimb poți să intri pe gratis în timpul serviciului religios, sub pretextul că vrei să urmărești slujba. Ceva de reținut pentru o altă dată! Acolo eu m‑a desprins din grup, pentru că aveam un al doilea tur programat și trebuia să ajung rapid înapoi la Covent Garden. Ghidul n‑a fost prea mulțumit când i‑am zis asta, dar a acceptat bacșișul de 10€ și a continuat mai departe cu restul grupului.
Am luat‑o în sus pe Parliament St., dar nici de data asta nu am nimerit Covent Garden fără o altă verificare pe Google Maps. Am întârziat din nou și am ajuns noul grup din urmă la prima oprire, în aglomerația din piața centrală. Conduși de Geoffrey, am pătruns pe străduțele lăturalnice, coborând spre albia Tamisei. Ne‑am oprit de câteva ori pentru povești și anecdote, de exemplu lângă barul în care se vinde cea mai scumpă tequila din Londra, la peste 200£ shot‑ul, iar fiecare client primește o diplomă (de fraier!)…
Am ajuns pe malul Tamisei lângă Savoy, cu povestea proprie (se pare că proprietarul era atât de superstițios din cauza numărului 13, că de fiecare dată când cinau 13 persoane aducea la masă o statuie a unui motan ca să rupă ghinionul), în locul în care se ridică obeliscul egiptean al Cleopatrei, flancat de doi sfincși. Fiind decembrie, soarele se apropia deja de apus, iluminând apa și malurile în culori calde după o zi nesperat de senină. Imediat după aceea ne‑am îmbarcat în turul inclus cu vaporul pe Tamisa. Traseul urcă puțin în amonte, până sub podul Westminster. Acolo vaporul se oprește câteva minute să schimbe direcția, suficient ca pasagerii să admire malul pe care se ridică Big Ben și Westminster Abbey. O panoramă impresionantă de la nivelul apei, conturată de ultimele raze roșiatice ale apusului, radiind chiar din spatele turnurilor întunecate. Chiar dacă aș fi căutat un moment mai impresionant cu greu aș fi găsit!
În întunericul înserării am coborât pe apele agitate ale Tamisei, oprindu‑ne pe malul opus la Globe Theater. Se pare că e doar o replică recentă a faimosului original, care are la rândul lui o poveste bizară: atunci când Oliver Cromwell a decis să interzică arta dramatică din cauza „frivolității”, clădirea de lemn a fost dezmembrată în secret într‑o singură noapte, dispărând fără urmă! De la istoria mai îndepărtată am trecut brusc la cea recentă, traversând modernul Millenium Bridge către nord, apoi din nou spre trecut odată ce am ajuns în fața catedralei St. Paul și a monumentului Pompierilor. Am avut ocazia s‑o admirăm și de la înălțime, urcând cu liftul pe acoperișul unui mall din apropiere, un loc puțin frecventat din care se văd noii zgârie‑nori ale Londrei.
Strecurându‑ne pe străduțele înguste ale vechiului centru londonez am revenit pe mal și am traversat din nou râul spre sud, intrând în Southwark, pe vremuri o zonă prost famată care adăpostea una dintre cele mai periculoase închisori. Cunoscutul Turn al Londrei era rezervat pentru aristocrația care era tratată regește chiar după gratii, aici în schimb ajungeau cei pe care lumea voia să‑i uite, săraci, nebuni, violatori, torturați fără milă de gardienii lor. Southwark a fost ultima etapă a turului, care s‑a încheiat tot lângă Tamisa, pe o platformă lângă Podul Londrei, și cu o ultimă poveste: la un moment dat, un milionar american a oferit milioane de dolari pentru London Bridge. Primăria a ridicat din umeri, a dezmembrat podul și i l‑a livrat. Clientul n‑a fost însă foarte mulțumit când și‑a dat seama că primise un pod ca oricare altul în locul celui faimos pe care‑l dorea, cel pe care toată lumea îl asociază cu Londra și se cheamă de fapt Tower Bridge.
La final Geoffrey și‑a luat la revedere de la fiecare, asigurându‑se că știm în ce direcție s‑o luăm și sfătuindu‑ne care e cel mai bun traseu prin metroul labirintic. Eu m‑am întors la Earl’s Court și‑am mâncat de seară la un McDonalds, înainte de a mă întoarce la hotel. Destulă plimbare pentru o zi!
Așa cum probabil v‑ați dat seama până acum, vizita mea la Londra a nimerit o vreme excepțional de bună. Nici urmă de nori sau ploaie în cele patru zile, doar o ceață ușoară în două rânduri, cât să dea un aer autentic dimineților londoneze. Ca urmare am profitat și în fiecare zi am făcut pe jos drumul către sediul unde aveam training, la doar o stație de mers printr‑o zonă veche și liniștită. În paranteză fie spus, micul dejun de la hotel a fost jenant de sărăcăcios, cu toast, cereale și gem artificial de la supermarket, pentru un hotel de patru stele. Nici cu personalul nu cred că cheltuiau prea mult, pentru că angajatele de la sala de mese șușoteau între ele cu accent moldovenesc.
Prima oară m‑am rătăcit puțin, nimerisem strada corectă, dar n‑am văzut nicăieri sigla firmei, așa că am mers mai departe. Strada s‑a terminat repede, după doar trei clădiri, și m‑am trezit într‑o piațetă în fața unei abații, înconjurat de case vechi. Izolat deodată de forfota de oameni și automobile din urmă, în lumina blândă a dimineții de iarnă m‑am simțit de parcă aș fi pășit într‑o scenă din Harry Potter. Dezorientat, m‑am învârtit pe acolo câteva minute, încercând să mă conving că adresa pe care o caut nu se află ascunsă printre căsuțele pustii, înainte de mă întoarce de unde venisem. De data asta am întrebat la fiecare portar și bineînțeles că era chiar prima clădire de la bulevard!
În rest nu mai ar fi multe de spus despre Londra. M‑a amuzat cum în metrou oamenii aruncau defensiv un sorry atunci când te atingeau în trecere, m‑a impresionat grija pentru turiști cu care la fiecare trecere de pietoni este imprimat pe asfalt ‘Look Right’, apoi ‘Look Left’, o constantă reamintire că sensul de mers e invers aici. Într‑o seară am mâncat la Nando’s, din ce‑am înțeles destul de popular în U.K., cu mâncare de origine portugheză. În ochii mei doar un McDonalds mai curățel, în care trebuie să îndeplinești ritualul statului la coadă pentru un număr de ordine, ca abia apoi să poți obține un loc la masă și comanda – un artificiu ca să se dea local exclusivist după părerea mea. La întoarcerea la hotel am zărit la limita între luminile bulevardului și întunericul discret al străduțelor doi polițiști cu un câine-lup chestionând destul de agresiv un pierde-vară; un semn că capitala Marii Britanii e un loc sub supraveghere constantă. În alta am ieșit cu câțiva spanioli din grupul de training în centru, cu taxi‑ul londonez, ne‑am învârtit puțin pe la Big Ben și Westminster și‑am băut un rând într‑un pub. Iar la întoarcere, în dimineața de joi, ne‑am confruntat cu fața urâtă a Heathrow‑ului, așteptând din coadă în coadă vreo două ore, așa că ne‑a rămas prea puțin timp înainte de îmbarcarea spre casă.
Am rămas cu o impresie bună despre Londra, deși e greu să‑ți formezi una în doar câteva zile. Probabil am fost influențat de zona high-end în care am fost cazați și de vremea luminoasă – așa cum Oslo m‑a dezamăgit la început din cauza zilelor posomorâte. La fel de impresionantă ca Paris‑ul, dar fără mirosul de urină prin subterane, Londra e o destinație care merită o călătorie mai lungă decât am avut eu ocazia.
Post a Comment