Din păcate cam atât se alege din ideea asta interesantă de‑a lungul romanului: în jurul ei se țes numeroase ipoteze, de la cele mai trăsnite legate de Atlantida sau alte civilizații preistorice ori extraterestre la cele cu ceva plauzibilitate științifică. Dar de‑abia în ultima din cele trei părți Icehenge ocupă un rol relativ central, în timp ce prima se desfășoară cu mult înaintea descoperirii (și probabil a construcției) monumentului și nu are vreo legătură cu el în afara unor schițe vagi menționate în treacăt.
Legăturile dintre aceste trei fragmente sunt clare, dar destul de largi, fiind despărțite de zeci sau chiar sute de ani și având personaje diferite. Fiecare ia forma unui jurnal relatat la persoana întâi, cu multe divagații și întoarceri înapoi în timp pentru a retrăi amintirile personajelor. Prima voce este a Emmei Weil, un inginer biolog care se trezește implicată într‑o revoltă împotriva guvernului autoritar marțian și obligată să lucreze la sistemul de menținere a vieții al navelor rebele. În a doua parte, cea mai lungă din câte țin minte, arheologul Hjalmar Nederland se străduiește să scoată la iveală dovezi concrete despre istoria zbuciumată a lui Marte, pe care guvernul a mușamalizat‑o cu grijă de sute de ani. În timpul excavărilor din New Houston descoperă jurnalul Emmei și devine fascinat de el, atât ca mărturie a perioadei revoluționare cât și prin posibilele conexiuni cu recent-descoperitul Icehenge. În final, Edmond Doya, un strănepot îndepărtat al lui Nederland, devine el însuși interesat de Icehenge în urma unei întâlniri neașteptate pe Titan. Convins că teoria predecesorului său e eronată, el conduce o nouă expediție către Pluto pentru a elucida misterul și a‑și valida propria versiune a genezei monumentului.
Viitorul în care se plasează evenimentele e destul de asemănător cu opera mai cunoscută a lui Robinson, seria Marte Roșu, însă mai puțin rafinat, romanul acesta fiind publicat cu aproape zece ani înaintea trilogiei. Multe teme sunt comune, ca aspirațiile de a construi o societate nouă și dorința de emancipare față de Pământ, reprimarea violentă a revoltelor, longevitatea și problemele cu memoria la vârste înaintate. Într‑un fel avem de a face cu o schiță extinsă și rearanjată mai târziu și asta se face simțit din plin în defectele romanului, mai evidente și deranjante. Aceleași superputeri, Uniunea Sovietică și Statele Unite, care și‑au unit forțele pentru a exploata planeta Marte, de parcă Europa, China, India nici n‑ar exista; cum echilibrul de forțe între marile puteri rareori rezistă mai mult de câteva decenii e greu de crezut că în viitor situația politică ar încremeni brusc timp de secole. În consecință, populația marțiană e aproape exclusiv albă și vorbește engleza americană, rusa fiind o limbă de rangul doi. Ba mai mult, deși s‑au răspândit prin tot sistemul solar, oamenii cumva țin jurnale și arhivele statului tot în format fizic, pe hârtie sau materiale plastice, iar computerele și robotizarea par a fi ceva rar și exotic. Singurul aspect modern este viața amoroasă a lui Hjalmar, care acoperă un spectru larg de‑a lungul celor trei sute de ani de viață, de la soții la o relație homosexuală de lungă durată cu un membru al Comitetului, la aventuri sexuale cu femei necunoscute în saunele din Alexandria.
But it didn’t occur to me that I was falling in love. How could I be? I was tired, sick of love, too drained ever to feel it again. How many times could it happen, after all? Wasn’t love another finite power of ours, that would run out like water from an aquifer?
Romanul nu excelează nici prin personaje, stil sau acțiune, care de altfel n‑au fost niciodată puncte forte ale lui Robinson. Fragmentarea în trei părți în mare independente nu ajută, întrerupând atât acțiunea cât și firul vieții personajelor, așa lipsit de suspans cât e. Reflecțiile despre amintiri din a doua parte sunt interesante ca experiment – reluat după cum știm în Marte Albastru. Nederland lamentează că a uitat mari porțiuni ale vieții sale, pe care le poate relua din jurnale, fără să simtă vreo conexiune emoțională cu acea persoană străină descrisă acolo. Uneori fragmente ies la suprafață cu claritate, stârnite de emoții recente sau asociații întâmplătoare. Printre atâtea anacronisme însă mi‑e greu să cred că lucrurile se vor desfășura așa dacă vom reuși să prelungim viața umană spre câteva secole, e mai probabil să se dezvolte de asemenea suplimente care ar îmbunătăți memoria și alte capacități intelectuale.
So they would explain it all away. I left the room feeling sick. They would admit what they had to, and twist everything else to fit their new story, which would constantly change, constantly protect them. I tasted defeat like copper coating my tongue. Every thing I stabbed them with they would accommodate with elastic facts, until the thing was absorbed and dissolved.
În schimb mi‑a plăcut un alt aspect al cărții la care te‑ai aștepta mai puțin: felul în care investigația științifică joacă un rol important în societate, transformând încet, dar sigur, sistemul existent. Studiile arheologice ale lui Nederland dezvăluie soarta orașului New Houston și provoacă o deschidere în monolitul politicii de stat, chiar dacă Comitetul Marțian se dovedește mai flexibil decât se așteptase, adaptând cu abilitate istoria oficială pentru a include descoperirile sale. Aici se simte un omagiu sau o inspirație din 1984, deși, din nou, existența Internetului, a comunicării continue, instantanee, ar face acest sistem practic imposibil. Aceeași metodă științifică constituie coloana vertebrală a părții a treia, în care Doya combate teoria acceptată a lui Nederland despre Icehenge, în același timp ridicând dubii asupra autenticității jurnalului Emmei. Ce mi s‑a părut interesant în final a fost cum personajele recunosc că este posibil ca misterul să nu fie niciodată rezolvat pe deplin – un fel de a spune că realitatea depășește ficțiunea (chiar și ficțiunea științifică care încearcă să explice realitatea). Foarte potrivit aici, având în vedere că sonda New Horizons ne arată acum un Pluto mai complex decât s‑ar fi așteptat oricine în urmă cu doar o lună și mai fascinant decât un Stonehenge de Gheață.
For reasons that escape me at the moment I spent all day unscientifically faking this #Pluto fly-around (with #haze). pic.twitter.com/GjeYDQXQ9e
— Christian Fröschlin (@chrfrde) July 25, 2015
Post a Comment