Cu iubita captivă în ghearele unuia dintre cei mai puternici demoni ai Iadului și partenerul său Sam retras într‑o lume nouă departe de supravegherea Cerului, nu se poate spune că viața lui Bobby Dollar merge prea strălucit. Deși a scăpat pe moment de interogatoriul aspru al consiliului Eforilor, se află încă în posesia penei de înger care a pecetluit complotul secret între un înger misterios și demonul Eligor, ceea ce face din Bobby o țintă pentru toți oportuniștii din lumea de aici și de dincolo. Pe urmele lui apare imediat un asasin violent pe care îl credea mort, și hărțuirea continuă de care tocmai scăpase revine în prim plan. Între amenințarea aceasta constantă și dorința nebună de a o salva pe contesa Casimira din Iad, Bobby începe să planifice o incursiune într‑un loc care în mod normal e ultimul pe lista oricărei persoane întregi la minte: puțul Iadului!
Love. Tired old jokes aside, a real, powerful love does have one thing in common with Hell itself: it burns everything else out of you.După cum dezvăluie primul capitol, nu durează mult până când Bobby reușește să se strecoare în locul pedepsei eterne într‑un corp de împrumut pe un drum abandonat, cu ajutor considerabil din partea șefului său, Arhanghelul Temuel. Povestea în sine este destul de liniară de aici înainte, urmărindu‑l pe îngerul încăpățânat de‑a lungul unei călătorii pline de peripeții către capitala iadului, Pandaemonium, și apoi înapoi către punctul lui de intrare, de unde se poate întoarce în lumea umană. Ceea ce menține nivelul de interes este discursul lui presărat de remarci ironice, capacitatea lui aproape infinită de a intra în bucluc – și din fericire de a ieși la timp din el – și imaginația bogată a autorului, care populează fiecare nivel al Iadului cu numeroase detalii și personaje, grotești, paranoice și periculoase. Peisajul Infernului e de o variație fascinantă, în mare parte structurat ca o societate medievală, cu demonii puternici în rolul lorzilor și sufletele condamnate drept servitori, sclavi, subiecte de distracție și tortură. Pericolele răsar la fiecare pas, oricine poate să te păcălească (în cel mai fericit caz), dacă nu să te jefuiască sau omoare, totul e murdar și urât mirositor, încât nici măcar cei mai sus‑puși demoni nu‑și doresc să trăiască aici, preferând identități umane pe Pământ, sau în cel mai rău caz o casă luxurioasă în capitală, departe de hăul din care răzbat continuu gemetele chinului fără sfârșit. O temă recurentă a pedepselor este reluarea greșelilor din cursul vieții, care capturează sufletele într‑un cerc vicios al suferinței. Unele din figurile de seamă sunt inspirate din cazuri reale (sau cel puțin legende), de la împăratul Nero la o criminală în serie din România interbelică.
“I didn’t do anything!” is not an excuse that went very far with either the hounds or their masters. A massive sign hung above the Via Dolorosa at the entrance to the city, where most municipalities had things like “Welcome to Sheboygan!” Pandaemonium’s said “Nobody’s Innocent” in ten-foot flaming red letters.
Partea a doua a trilogiei Bobby Dollar se inspiră astfel din călătoria prin Infern a lui Dante, sau chiar din vechiul mit al lui Orfeu care riscă totul pentru a‑și salva iubita Euridice din strânsoarea lui Hades, condimentate cu elemente contemporane. De exemplu, pe lângă navigarea pe cele patru fluvii ale infernului, locuitorii pot călători între nivele cu liftul, o mașinărie imensă care străbate toată înălțimea Iadului până la nivelul cel mai de sus, Pandaemonium. Așa cum în prima parte partenerul său Sam se îndoiește de dreptatea absolută a ierarhiei celeste și se alătură mișcării A Treia Cale, aici Bobby ajunge să se întrebe dacă toate sufletele condamnate la Iad merită într‑adevăr pedeapsa eternă. Ba mai mult, printre condamnați întâlnește o mișcare aproape religioasă care se întrunește în secret ca primii creștini, sperând să fie iertați și eliberați cândva în viitor. În stilul lui cinic, Bobby se întreabă ce interese obscure alimentează această speranță deșartă: un demon care se joacă cu ei pentru a‑i chinui mai târziu – sau cineva din partea celestă a baricadei?
În alte aspecte romanul nu se ridică la nivelul celui precedent. Asasinul Smyler, deși la fel de periculos și de insistent ca monstrul de foc din prima carte, se aseamănă periculos de mult cu un alt pitic viclean obsedat de obiecte magice rare, faimos din Stăpânul Inelelor. În plus am intuit destul de repede cine îl pusese pe urmele lui Bobby, ceea ce îngerul rebel nu descoperă decât mult după jumătatea cărții. În ciuda spectacolului întunecat al Infernului, acțiunea se prelungește destul de mult fără să avanseze concret, așa că în final, după toată tevatura și suferințele prin iad, Bobby ajunge mai mult sau mai puțin înapoi de unde a plecat: întors pe Pământ, fără Caz, cu buza umflată. Impresia pe care mi‑a lăsat romanul a fost amestecată, pe de o parte o mulțime de adrenalină și răsturnări de situație care te fac să lași cu greu cartea din mână, pe de alta insatisfacția că povestea se încheie atât de abrupt. Probabil de aceea n‑am mai avut răbdare să citesc altceva și am trecut direct la partea a treia, care ar trebui să ducă intrigile la o concluzie.
Post a Comment