După ce portarul îl scapă de o supradoză de medicamente și doctorii află că au fost obținute ilegal, George Orr este obligat să se înscrie într‑un program de Tratament Terapeutic Voluntar, altfel riscând să fie internat forțat. Așa ajunge în cabinetul doctorului Haber, specialist în psihologia viselor, unde își expune cu reticență povestea: îi este teamă să viseze pentru că uneori visele sale au puterea de a schimba retroactiv realitatea. După ce se trezește, Orr își aduce aminte atât cursul original al evenimentelor cât și cel nou, modificat în urma visului său, dar restul lumii nu este conștientă decât de varianta nouă și trăiește mai departe ca și cum nimic nu s‑ar fi întâmplat.
Pus în fața unei asemenea povești improbabile, Haber e tentat să‑și considere proaspătul pacient nebun, până când constată la sfârșitul primei ședințe că tabloul cu muntele Hood din biroul său a fost înlocuit cu un cal de curse – tocmai visul pe care psihologul i‑l sugerase lui George prin hipnoză. Realizând potențialul acestei descoperiri, Haber programează ședințe regulate cu George, în care, sub pretextul tratamentului, începe să ajusteze lumea din jur cu scopul de a o îmbunătăți. Dar din păcate subconștientul pacientului răstălmăcește de fiecare dată sugestiile bine‑intenționate, cu rezultate imprevizibile…
Un roman oarecum atipic pentru Ursula K. Le Guin, pe care a‑i putea să‑l atribui cu ușurință lui Philip K. Dick, Sfâșierea Cerului explorează în puține pagini o varietate de teme. Superficial aduce aminte de poveștile arabe cu duhuri care îndeplinesc dorințele stăpânilor în moduri perverse, provocând uneori rezultate contrare intenției acestuia. Modificând istoria retroactiv cu fiecare vis dirijat al lui George, autoarea ne trece printr‑o serie de viitoruri aproape apocaliptice, de la suprapopulare, războaie mondiale (declanșate de conflicte în Orientul Mijlociu, evident) și anihilare atomică la pandemii și invazii extraterestre. Printre rânduri se pot descoperi omagii subtile la opere clasice, de la statul totalitar al lui George Orwell la marțienii lui Rice Borroughs și H.G. Wells.
O lecție a romanului este că schimbările au deseori efecte neprevăzute, cu atât mai mult dacă provin din voința și ego‑ul unui singur om. Extrem de relevant mi s‑a părut un paragraf din primele capitole în care Haber descrie nonșalant visul lui cu ochii liberi de a fi supererou și de a „salva lumea”, un complex Mesia pe care‑l consideră o fantezie inofensivă – asta până când capătă efectiv puterea de a schimba lumea după propria imagine prin visele lui Orr. Se regăsește aici o parabolă despre putere și abuzul ei, punctată de un alt detaliu mai târziu, unde doctorul remarcă cât de bine echilibrat este George, atât fizic cât și la nivel psihic. După părerea mea, implicația este că George este singurul cu această putere nedorită tocmai pentru că e perfect echilibrat, acționând ca o pârghie stabilă pentru a mișca lumea – și de aceea intervențiile lui Haber nu merg niciodată în direcția în care împinge, pentru că echilibrul înnăscut al lui George caută o modalitate de a păstra acest echilibru în universul din jur. O concluzie susținută de ce se întâmplă atunci când Haber încearcă să mânuiască puterea de unul singur spre final…
Calitatea dorinței de putere este tocmai creșterea. Atingerea scopului înseamnă anularea ei. Ca să existe, dorința de putere trebuie să crească cu fiecare împlinire, făcând atingerea scopului doar un pas spre o alta următoare. Cu cât se câștigă o putere mai vastă, cu atât mai vast este apetitul pentru și mai multă. Și cum nu exista o limită vizibilă a puterii obținute de Haber cu ajutorul viselor lui Orr, nu exista nici un sfârșit al hotărârii lui de a face lumea mai bună.
Un element important al cărții este natura subiectivă, iluzorie a realității, un concept de inspirație orientală, și influența subconștientului asupra lumii așa‑zis obiective. O variantă extremă pe care am întâlnit‑o pentru prima oară în The Years of Rice and Salt afirmă chiar că de fiecare dată când adormim spiritul moare, iar a doua zi la trezire se reîncarnează, ceea ce considerăm un eu continuu fiind o altă persoană în fiecare zi – idee care se reflectă destul de bine în cazul de față. Întreaga prezență a lui George pare să reflecte viziunea orientală a omului integrat în natură, împăcat cu mediul său, în timp ce la cealaltă extremă doctorul Haber personifică ambiția occidentală și setea de progres, fără a‑și da seama însă că tocmai această atitudine a dus lumea în starea precară din care încearcă s‑o salveze.
Ce va face creatura aparținând cu totul mării pe nisipul uscat în lumina zilei. Ce va face mintea în fiecare dimineață când se va trezi?
O altă perspectivă asupra evenimentelor din roman este capacitatea uriașă de adaptare a omului, care poate găsi un strop de fericire în mijlocul celor mai vitrege condiții. Chiar dacă mi s‑a părut un pic forțată afecțiunea dintre George și avocata Heather Lelache, la care apelează într‑o primă etapă pentru a scăpa de sub tutela doctorului Haber, relația lor susținută în ciuda schimbărilor exterioare violente dă o notă mai umană poveștii. Ba mai mult, le dă celor doi forță să se opună planurilor lui Haber, și lui George voința de a se împotrivi activ ambițiilor acestuia. Schimbarea nu e în esență ceva rău, atâta timp cât este acceptată de toți și beneficiază întregii comunități. Romanul nu m‑a mișcat atât de mult pe cât mă așteptam, dar așa cum s‑a întâmplat și cu o altă lectură recentă a Ursulei K. Le Guin, nu văd în asta o lipsă, ci mai degrabă faptul că sunt în general de acord cu ce exprimă autoarea, ceea ce reduce mult din controversa și surpriza pe care aș simți‑o în alte cazuri.
Post a Comment