În anul 3689 de la Reconstituție, lumea mathică de pe Arbre se pregătește de serbarea Apert‑ului Decenal, Ziua Deschiderii Porților în care timp de zece zile frații și surorile au permisiunea de a vizita lumea seculară și de a se întâlni cu rudele rămase în afara zidurilor. În abația Sfântului Edhar, departe în nord la poalele munților, Fraa Erasmas se bucură de asemenea de ocazia de a‑și vizita ruda, tânăra Cord. Dar ultima zi a Apert‑ului declanșează o serie de evenimente neobișnuite: la așezământ sosesc doi Inchizitori din capitală și imediat după plecarea lor observatorul astronomic este închis. În curând, ordinea milenară dintre zidurile așezământului e tulburată întâi de o Evocare – rit prin care un adept este chemat de Puterea Seculară pentru a asista la o problemă urgentă de stat – apoi de o Anatemă – expulzarea din Ordin pentru încălcarea cu bună știință a Disciplinei. Zdruncinat de anatemizarea mentorului său, fratele Orolo, Erasmas se hotărăște să afle cauza acesteia, ajutat de prietenii săi dintre adepți, ajungând astfel în mijlocul celor mai semnificative evenimente din istoria planetei.
Anathem e un roman pe cât de lung, pe atât de complex, dar cumva reușește să nu plictisească cu dimensiunile lui. Secretul stă probabil în bogăția lumii imaginate de autor, astfel încât chiar și în capitolele finale sunt lucruri noi de descoperit. Lumea Arbre este în mare un echivalent al Pământului, cu animale, plante și oameni, dar în care istoria a luat un curs diferit. Cu milenii în urmă, în urma unor evenimente catastrofale, oamenii de știință rămași s‑au izolat benevol în așezăminte similare mănăstirilor, izolându‑se de tumultul lumii pentru a se dedica teoriei pure și experimentelor. De‑a lungul secolelor, aceste ordine au păstrat și extins cunoașterea din vechime, în timp ce în afara lor lumea s‑a zbuciumat, trecând prin nenumărate cicluri de înflorire și decădere, de la epoci de aur la perioade apocaliptice. În ciuda izolării, furia din afară s‑a revărsat de câteva ori asupra ordinelor mathice, distrugându‑le aproape în întregime în trei ocazii. Nu e o idee complet originală – un roman clasic care folosește mănăstirile ca depozitar al cunoștințelor trecute este Cantică pentru Leibowitz, iar tema se regăsește oarecum în recentul Wool al lui Hugh Howey – dar Neal Stephenson o dezvoltă foarte bine aici, obținând un fundament solid pentru restul poveștii.
Ordinele au de exemplu ritualuri bine definite, rafinate de mileniile de practică, care acoperă fiecare aspect al vieții de zi cu zi, de la îmbrăcăminte la vegetalele interzise consumului, la întreținerea ceasului imens din centrul mănăstirii, la relațiile de cuplu. Inspirația vine evident din viața monastică cunoscută nouă, ceea ce le face ușor de recunoscut. Pe lângă izolarea de exterior, așezămintele sunt ele însele stratificate, grupurilor fiindu‑le interzis contactul în afara zilelor de Apert: Unarienii petrec un an în condiții de izolare, după care pot decide dacă continuă sau se întorc în lumea seculară; Decenarienii au contact cu exteriorul și celelalte ordine la fiecare zece ani, Centenarienii o dată pe secol și Milenarienii doar o dată la un mileniu! Autorul dezvoltă de asemenea limbaje originale pentru Arbre – Orth pentru adepți, un fel de Latină universală, Fluccish pentru cei din afară – ceea ce face lectura destul de opacă în primă fază. Cu timpul însă sensul cuvintelor se desprinde din context – ajută faptul că multe sunt inspirate din latină, fiindu‑mi mai familiare decât unui cititor englez – iar autorul le clarifică cu inserții dintr‑un dicționar fictiv explicând originea diverșilor termeni și cum au evoluat de‑a lungul erelor. Un caz interesant este cuvântul saunt, care duce imediat cu gândul la sfânt/saint, dar în roman provine din savant, cu sensul de adept care a avut o contribuție teoretică importantă, demnă de consemnat în tratate și cinstită prin imortalizarea imaginii lui pe vitralii. E interesant de urmărit și cum limba se schimbă în ritmuri diferite, cel mai încet printre Milenarieni, dar foarte rapid în afara zidurilor.
De vreme ce majoritatea personajelor din roman sunt practic oameni de știință cu puține alte preocupări zilnice în afara studiului, trebuie să fiți pregătiți să asistați la nesfârșite dialoguri pe marginea unor subiecte ezoterice cum ar fi orbitele corpurilor cerești, legile cauzalității, posibilitatea existenței universurilor paralele și felul în care informația ar putea trece între ele, și, nu în ultimul rând, natura conștiinței umane și relația ei cu realitatea. Un întreg capitol urmărește o astfel de dezbatere între mințile eminente din așezămintele mathice, care ocupă perioada cinei pe o durată de câteva zile. Deși nu le‑am putut urmări mereu firul logic, eu le‑am apreciat – mai ales că nu sunt incluse în roman ca umplutură, majoritatea jucând roluri importante mai târziu, pe măsură ce acțiunea avansează. Ideile despre conștiință și realitate se aseamănă izbitor cu cele din romanul pe care‑l terminasem înainte, Sfâșierea cerului, în sensul că realitatea curentă apare ca un fel de consens între reprezentările despre mediu care se formează în conștiințele noastre. Capitolele finale aduc mult cu Carantina lui Greg Egan, implicând că cineva cu suficient antrenament și autocontrol ar putea chiar să aleagă dintre diferite cursuri ale evenimentelor.
But as Orolo had said, the Convox was political, and made decisions by compromise. And it happened all the time that the compromise between two perfectly rational alternatives was something that made no sense at all.
Pe lângă complexitatea conceptelor vehiculate, personajele în sine par destul de șterse și comune. Erasmas însuși constată cu auto‑ironie de câteva ori că a fost inclus într‑o delegație doar pentru forța lui fizică, antrenată de întoarcerea zilnică a masivului orologiu din abația Sfântului Edhar, sau pentru a servi drept martor și scrib în cursul discuțiilor. Autorul pune în centrul cărții un grup de tineri în jur de 20 de ani, și pare destul de greu de crezut că aceștia, chiar educați într‑o abație de top, pot să egaleze nivelul de cunoștințe și competență al fraților și surorilor mai în etate. Tot la această vârstă se dezvoltă primele relații amoroase, care se încadrează stângaci în acțiune, apărând din senin fără vreo justificare prealabilă. Ce‑i drept, toată povestea e relatată din punctul de vedere al lui Erasmas, deci multe stângăcii și omisiuni pot fi puse în seama lipsei lui de experiență în domeniu. Din aceste puncte de vedere, romanul lasă uneori impresia că se adresează adolescenților, ceea ce pe de altă parte nu se potrivește cu pasajele încărcate de concepte științifice și filozofice.
Acțiunea în sine este destul de simplistă, urmând o rețetă fantasy clasică: eroul tânăr forțat să se maturizeze de dispariția figurii paterne, pornește într‑o lungă călătorie alături de prieteni de nădejde și este chemat în final să salveze lumea. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău în acest caz, pentru că ne dă ocazia să cunoaștem o bună parte din lumea seculară. Aici, profitând de similitudinile cu Pământul, autorul ironizează și critică defecte ale societății noastre: consumerismul, setea de distracții facile, intoleranța și ignoranța care fac masele atât de ușor de manipulat de cei la putere. Într‑o aluzie la Minunata lume nouă, rezidenții extramuros primesc regulat în mâncare și băutură substanțe care le întrețin o stare generală de mulțumire pentru a nu reflecta prea mult la propria condiție – substanțe care sunt interzise în abații din aceleași motive. Ca să nu mai vorbim de credință, care pentru personaje este doar o formă prost înțeleasă a revelației inițiale a lui Cnoüs din care s‑a dezvoltat lumea mathică a gândirii pure.
I hadn’t known that
, I said. I always tend to assume there’s an infinite amount of money out there.
There might as well be
, Arsibalt said, but most of it gets spent on pornography, sugar water, and bombs. There is only so much that can be scraped together for particle accelerators.
E greu să tragi o concluzie după o carte atât de lungă și complicată, despre care aș putea probabil să continui să scriu încă pe atât. Probabil mulți vor abandona în fața avalanșei de cuvinte inventate și discuții alambicate, vor da ochii peste cap la gafele sociale ale povestitorului sau pur și simplu se vor plictisi de ritmul încet, diluat de‑a lungul a sute de pagini. Deși am fost puțin dezamăgit de finalul cam abrupt și prea perfect construit, în rest am fost impresionat de acest roman care te stimulează să gândești aproape la fiecare pas – și nu uită să ne facă să râdem cu poftă din când în când. Ca de obicei, testul cel mai bun dacă ți‑a plăcut o carte este dacă, atunci când se termină, simți că ai fi dorit să continue. În ciuda dimensiunilor, asta a fost senzația cu care am încheiat Anathem și de aceea aș recomanda‑o altor fani science-fiction.
Post a Comment