echopraxia n. [mass noun] Psychiatry: Meaningless repetition or imitation of the movements of others as a symptom of psychiatric disorder. Oxford Dictionary of English
După un incident la un institut de cercetări în urma căruia un virus scăpat de sub control a ucis mii de oameni, biologul Daniel Brüks se retrage în deșert, unde își petrece zilele catalogând fauna locală și modificările genetice acumulate de‑a lungul deceniilor de manipulări mai mult sau mai puțin intenționate. Într‑o noapte se trezește însă înconjurat de semnale termice mișcându‑se cu rapiditate spre cortul lui. Un grup de zombie de care se refugiază în mănăstirea Bicamerală din vecinătate, nimerind astfel fără să vrea în mijlocul unui conflict nebulos între aceștia și un vampir evadat. Lăsat fără posibilitatea de alegere, în curând Brüks se trezește pe o navă spațială în curs către centrul sistemului solar, alături de bicamerali, vampirul Valerie și colonelul Moore – rezident al mănăstirii în urma evenimentelor din The Colonel. Misiunea care a unit un asemenea grup variat este să investigheze niște semnale anormale provenind de la stația de energie Icarus, despre care bicamerali bănuiesc că au legătură cu incidentul Licuricilor și cu misiunea Icarus, încă oficial dispărută la marginile sistemului solar.
Ca și prima parte, Echopraxia extrapolează idei actuale cu bază științifică pentru a imagina un viitor sumbru în care a fi un simplu om nu mai e de mult suficient. O metaforă cheie care reflectă viziunea autorului este explicată prin persoana Liannei Lutterodt, un fel de interpret al raționamentului bicameralilor: imaginați‑vă un trib care a trudit de secole să ajungă în vârful unui deal, crezând că e cel mai înalt punct de regiune; dar odată acolo descoperă pe alții undeva mult mai sus, pe un pisc de munte. Nu există nici o cale între vârful de deal și de munte, singura opțiune pare să fie să coboare din nou pe câmpie. Dar puțini sunt dispuși să renunțe la realizările obținute pe vârful de deal pentru promisiunea muntelui. Implicația imediată este că extratereștrii din spatele Licuricilor sunt cei din vârf de munte, în timp ce umanitatea s‑a blocat într‑un punct mort, un maxim local din care nu există o cale clară de progres. De aici numeroasele tentative aproape disperate de a amplifica inteligența umană, de a atinge transcendența, de la implanturi cibernetice la legarea directă a minților, la experimentele pe vampiri și entități digitale artificiale.
She stood, stretched like a cat. Brüks rose beside her and brushed the desert from his clothes.
“Then transcendence is out of reach. For our brains, anyway.”
Lianna shrugged. “Change your brain.”
“Then it’s not your brain anymore. It’s something else. You’re something else.”
“That’s kinda the point. Transcendence is transformation.”
He shook his head, unconvinced. “Sounds more like suicide to me.”
Punctul de vedere tradiționalist se exprimă prin Dan Brüks, care nu tolerează implanturile craniene și trebuie să se mulțumească cu interfețe virtuale și suplimente chimice. Reflectând pregătirea de biolog a autorului, el furnizează de‑a lungul romanului numeroase analogii provenite din biologie și evoluționism. Reticența lui față de tehnicile de fuziune mentală și rezultatul acestor ridică problema individualismului: în această lume în continuu flux, ce mai înseamnă să fii individ sau om? Sunt acestea concepte învechite, gata de a fi lepădate în marșul orb al evoluției, sau realități fundamentale fără de care noi n‑am exista? O altă implicație a prezenței lui de‑a lungul romanului devine clară în a doua jumătate: chiar dacă oamenii se schimbă masiv și rapid cu ajutorul tehnologiei, nu înseamnă că toate aceste sub‑specii noi sunt viabile pe termen lung. În fond așa operează de miliarde de ani evoluția: întâi organismele experimentează, apoi presiunea selecției le îndepărtează pe cele prost adaptate.
În ciuda ideilor provocatoare, trebuie să spun că mi‑a plăcut mult mai puțin acest roman comparat cu precedentul. În primul rând gândirea de biolog a autorului introduce prea mult relativism în metoda științifică. La un moment dat ajunge să afirme (deși ideea e lăsată pe tușă destul de repede) că toată știința actuală este rezultatul exclusiv al modului în care conștiința umană percepe lumea, neavând deci un caracter absolut care poate descrie universul independent de observator. Filozofic nu e o idee nouă, dar mie mi se pare greu de susținut în contextul fizicii moderne – un bun exemplu este recenta detectare a undelor gravitaționale, o consecință a unei teorii vechi de 100 de ani al cărei autor, Albert Einstein, e mort de mult. În mod similar, avansurile științifice ale bicameralilor pe bază de „revelație divină” sună frumos între paginile unui roman, dar mă îndoiesc că ar funcționa în lumea reală.
Maybe the Singularity already happened and its components just don’t know it yet.
“They never will,” Valerie told him. “Neurons only speak when spoken to; they don’t know why.”
Lăsând validitatea ideilor lui la o parte – un punct în care aș putea cu ușurință să mă înșel – romanul suferă la capitolul acțiune, ritm și personaje. Contrar cu Blindsight, care de la început la sfârșit se concentrează explicit pe cercetarea ființelor extraterestre, aici povestea își găsește cu greu făgașul. Un sfert din roman trece înainte ca personajele să ajungă pe navă; ajunși acolo nu fac decât să se contreze și să se ciondănească la nesfârșit; iar partea crucială pe stația Icarus e grăbită și confuză, degenerând într‑o scenă de horror sângeros și fără sens. Bicameralii, introduși ca niște supraoameni infailibili încă din The Colonel, nu contribuie efectiv cu nimic la intrigă, fiind consemnați în cală din cauza unui agent bacteriologic. Vampirul Valerie în schimb depășește orice așteptări prin capacitatea de a acționa în ascuns și de a fenta apărările oamenilor pentru a‑și impune planurile necunoscute. Poate e un alt mod al lui Watts de a sublinia idea că ceea ce evoluția a șlefuit timp de milioane de ani e greu de depășit într‑un efort de câțiva ani, dar contrastul e oricum prea strident. Între aceste extreme, Dan Brüks își petrece majoritatea timpului încercând să țină pasul cu colegii lui de călătorie mai avansați, ceea ce ne forțează ca cititori să rămânem mereu în ceață, limitați de punctul lui de vedere. Confuzia asta se reflectă asupra stilului și a descrierilor, care sunt greoaie și prea abstracte, făcând cartea și mai greu de citit. În stilul obișnuit al autorului, nici un personaj nu e un erou, nu e altruist sau bun cu ceilalți, dar aici n‑am reușit să simpatizez cu nici unul. În final, prea puține din întrebările deschise din prima parte sunt răspunse, iar cele de acum sunt cumva nesatisfăcătoare. Echopraxia nu aduce nimic în plus, așa că eu unul aș fi fost complet satisfăcut dacă aș fi citit doar prima parte.
Update: Printre link-urile de mai sus am găsit o prezentare a autorului despre mecanismele de formare a conștiinței care explică bine multe din conceptele cheie din cele două romane:
Post a Comment