Spre sfârșitul secolului, cam atunci când aș împlini 100 de ani, dacă voi ajunge vreodată la această vârstă venerabilă, ecosistemul Pământului s‑a prăbușit, și odată cu el civilizația umană. Colapsul a început aproape pe nesimțite, cu o rată crescută a extincției insectelor, un efect care se propagă însă rapid la alte specii, inclusiv în oceane, care va afecta plantele, dependente de insecte pentru polenizare, apoi animalele, lipsite de sursele lor de hrană. În doar trei decenii, din omenire nu mai rămân decât grupuri izolate, supraviețuind de la o zi la alta din rezerve pe terminate. În taigaua rusească, una dintre aceste rămășite de civilizație încearcă un ultim efort de a salva omenirea de la dispariție: proiectul Permafrost.
Am remarcat de multe ori că Alastair Reynolds e unul din puținii autori SF cu capacitatea de a scrie atât romane de dimensiuni colosale cât și povestiri (relativ) scurte la aceeași calitate. În povestirea de față atacă un subiect complicat, care poate cu ușurință să alunece în absurd și neverosimil: călătoria în timp. N‑aș putea spune că abordarea lui e originală, dar metoda lui minimalistă de intervenție în trecut se potrivește unui povestiri scurte, lăsând mai mult loc pentru acțiune și personaje. Pe scurt, nu avem clasicii călători care se întorc în timp, ci doar efecte cuantice speciale, care printr‑un efect de superpoziție fac posibilă comunicarea între particule din prezent și trecut. Proiectul Permafrost folosește aceste perechi Luda ca să proiecteze gândurile unei persoane înapoi jumătate de secol în mintea altcuiva, pentru a opera o intervenție limitată, dar de precizie chirurgicală.
În linii mari, ideea e similară cu Natură moartă cu timp, un roman vechi de aproape 40 de ani al lui Gregory Benford, inclusiv colapsul ecologic care declanșează nevoia de a interveni în trecut. O premisă din păcate relativ probabilă, atunci ca și acum; multe studii recente au atras atenția asupra scăderii numărului insectelor în anumite regiuni, iar albinele sunt decimate de diverse boli pe continentul american. Alastair Reynolds adoptă însă o abordare diferită pentru a rezolva paradoxul temporal inerent oricărei schimbări, care evită o sciziune a realității în universuri paralele, o idee momentan lipsită de baze științifice. De vreme ce am citit povestirea imediat după Last and First Men, nu am putut să nu remarc că Olaf Stapledon folosește un artificiu similar (zic artificiu pentru că Stapledon nu oferă o bază științifică) pentru comunicarea între viitorul îndepărtat și autorul din prezent – o altă idee care se poate să fii apărut pentru prima oară între paginile acelui roman.
Time wasn’t a river, she said, and it wasn’t a circuit-diagram. Nor was it a tree with multiple branches. It was a block structure, more like a crystal lattice than any of those old dead-end paradigms. It was a lattice that spanned the entire existence of the universe, from beginning to end. There were no alternate histories, no branches where the Roman empire never fell or the dinosaurs were never wiped out. Just that single lattice, a single fixed structure. We were in it, embedded in its matrix. But the lattice wasn’t static. There were flaws in it—imperfections, impurities and stress points. What the lattice was trying to do was to settle down into a minimum-energy configuration. But in doing so, those stresses could give way suddenly or propagate a long way from their initial positions. That was the lattice adjusting itself, history settling into a new, temporary configuration. The alterations happened naturally, time murmuring to itself like an old house, but they could also be generated by artificial interventions, such as Margaret’s paradox with the two pens. Then, a pattern of changes would ripple through the lattice, the future changing the past, the past changing the future, the future returning the favour, like a series of dying echoes, until a new configuration held sway.
În ciuda dimensiunilor reduse, Reynolds face o treabă bună schițând personajele, oferindu‑le momente scurte, dar condensate, de emoție și impact. Mi‑a plăcut cum s‑a dezvoltat relația dintre Valentina Lidova, una dintre piloții proiectați înapoi în timp, și Tatiana Dinova, persoana din trecut în care a fost încorporată. În ciuda așteptărilor, Tatiana este conștientă de prezența Valentinei, așa că cele două trebuie să negocieze un mod de a colabora, deși Valentina se ferește să dezvăluie prea multe despre viitorul la scara planetară sau despre soarta Tatianei, pentru a nu cauza mai multe schimbări neprevăzute. O dinamică care mi‑a amintit de relația dintre extratereștrii improbabili din Dichronauts al lui Greg Egan.
Structura nuvelei se mulează pe ideea timpului maleabil, sărind brusc între mai multe perioade, de la trecutul dinainte de catastrofă (în corpul Tatianei), la prezentul proiectului Permafrost, la scene din trecutul mai apropiat în timp ce proiectul era organizat (prin prisma Valentinei). Asta îi permite autorului să înceapă cu o scenă destul de șocantă, care se situează aproximativ la jumătatea narațiunii, pentru ca apoi să arate pe parcurs cum s‑a ajuns în acel moment și care sunt consecințele. Pe măsură ce acțiunea avansează, salturile între prezent și trecut devin mai frecvente, susținând ideea că se desfășoară în paralel în ambele perioade, și că se influențează reciproc.
La capitolul personaje negative în schimb n‑am fost satisfăcut de alegerea autorului – n‑am s‑o dezvălui, dar e destul de clișeu – deși trebuie să recunosc că modul în care e conturată amenințarea e în același timp subtil și amenințător. Dacă la Alastair Reynolds așteptările mele sunt în general ridicate, pot să spun că s‑a ridicat la nivelul lor încă o dată.
Post a Comment